Întâlnire cu moartea

    Astazi m-am intalnit cu moartea. Nu e atat de urata pe cat se spune. Nu e un schelet ambulant invelit intr-o mantie neagra si cu o coasa in mana.

    Desi nu ii pot descifra trasaturile fetei, ii vad foarte bine ochii: sunt verzi si mari, parca stralucesc in intuneric precum doua smaralde. Buzele carnoase murmura ceva indescifrabil pentru mine. Ma priveste fix in ochi. Poarta un costum negru, perfect asezat pe corpul bine construit. Cravata rosie i se incheie perfect pe gatul strabatut de vene groase. Sacoul e incheiat doar la 2 din cei 3 nasturi, al treilea lasand sa se vada cureau argintie a pantalonilor. “E frumos.” m-am gandit. Dar apoi mi-a atras privirea altceva… In mana dreapta strangea o inima care, ciudat, dar inca batea, sangele prelingandu-se usor de pe degete lui pe podeaua maronie.

    Mi-am privit degetele de la picioare in momentul in care am simtit ceva umed, insa altceva mi-a atras privirea. In partea stranga a camasii mele albastre se vedea o pata mare de sange… Atunci mi-am dat seama… ceea ce strangea acel barbat in mana era inima mea. Atunci l-am intrebat:

     
 -  De ce?
- Pentru ca pur si simplu totul are un sfarsit.
- Dar de ce inima? Puteai allege cu totul altceva…
-  De ce? Pentru ca de acolo a plecat toata “boala” ta. De la inima. Ai pus tot ce era rau acolo, nu te-a interesat ca o sa cedeze intr-o zi. Si iata, ziua a sosit…
-  Dar nu, nu vreau sa mor. Mai am atatea de facut. Nici macar nu mi-am intalnit sufletul pereche…

    Atunci a zambit si i-am vazut dintii de un alb perfect.

- Suflet pereche zici? Inca mai crezi in asa ceva? Sa spui ca acolo undeva exista cineva care s-a nascut sa te cunoasca e ca si cum ai spune ca animalul tau de companie e un inorog. Daca exista suflete pereche, de ce unii oameni raman singuri toata viata?
-  Nu stiu, poate ca pe al lor l-a lovit un autobuz si nu s-au mai cunoscut. Vezi? Te contrazici singur.
- Si atunci al tau de ce intarzie sa apara?
- Pentru ca Seful tau nu vrea sa mi-l trimita inca. Stie  cata nevoie am de el si ca daca mi l-ar trimite acum nu l-as putea aprecia la adevarata lui valoare. E un fel de test, intelegi? O sa mi-l scoata in cale atunci cand ma astept mai putin.

    Am vazut cum mana i se relaxeaza pe inima mea si aceasta revine la ritmul ei normal. Nodul din gat aproape ca imi disparuse si cu ultimele eforturi am incercat sa ma ridic. Atunci a venit in fata mea si mi-a intins mana stanga. Am simtit picioarele cum imi tremurau, dar mana lui ma sustinea inca. S-a uitat in ochii mei si mi-a spus:

- Imi placi. Esti incapatanata, si mi-a zambit.

    
M-am trezit apoi, iar soarele arzator m-a orbit pentru cateva secunde. Camasa mea era intacta, iar rana din piept disparuse…

"Exercții de Echilibru"

În seara asta am reușit să termin o carte care imi va rămâne de suflet alături de alte câteva, și anume „Exerciții de Echilibru” a lui Tudor Chirilă. Am găsit texte bune, și texte mai puțin bune, sau poate pur si simplu nu pe stilul meu, nu neapărat rele. Am râs cu cartea asta, mi s-au umezit ochii la anumite pasaje, m-am pierdut prin micile povestioare, m-am pus in locul lui în altele. Cert e că am simțit fiecare cuvânt, iar el e un om minunat, genial, cu atâta imaginație cât nu au alți scriitori de romane. Totul e mult prea intens, si trebuie să o citești ca să înțelegi. Nu are cum să nu îți placă. Așa că am să las câteva citate, poate stârnesc curiozitatea cuiva.

„Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.”

„Ce ciudați suntem noi, oamenii... Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabili prezentul.”

„Își dorea lucruri normale, care să-i câștige lupta cu singurătatea, își dorea un om cu care să poată face împreună nimicurile vieții, nimicurile despre care auzise că trebuiau să construiască o relație. Dar nu putea avea o relație. Nu putea să-și permită o relație. Îi era interzis să iubească.”

„În definitiv, cine ești tu să schimbi lumea? Pe bune, nimic nu e nou sub soare, totul s-a mai făcut și e mult mai bine să profiți de val decât să te arunci împotriva lui...”

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne întâlnim niciodată?”

„Al naibii să fiu dacă ai nevoie de cineva ca să suferi și mai apoi să te vindeci...”

„Scrii pentru că vrei ca lumea să audă sau scrii ca să-ți arzi rănile cu fierul înroșit?”

„Cred că inima mea e închisă pentru renovare. Nu mai încercați.”

„Și atunci bufonul mi-a spus: „Am găsit. Știu. Secretul este să iubești un om pentru tot ce nu îți poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine în el. De-abia atunci el nu-ți va fi oglindă și vei privi cu adevărat în sufletul lui. Da, sunt neputincios, căci niciodată n-am știut să sparg oglinzi. Mi-a fost teamă c-am să mor.””

„Nimic din ce a făcut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica.”

„După ce îți omori demonii, dacă ai curajul s-o faci, e musai să te întorci pe același drum.”

Și aș mai fi putut scrie aici texte întregi, pasaje lungi, însă nu vreau să stric surpriza, e o surpriză mult prea minunată. De final, ca să vă dezvălui textul meu preferat, o să vă las să ascultați...