Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi..

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi...

Acolo, în căldura aia sufocantă, lumina îi ardea ochii. Îi era greu să vadă la câțiva metri în față, însă încerca din răsputeri să-i zărească silueta. Simțea cum soarele îi arde fiecare părticică a corpului, dar se încăpățâna să rămână. Îl aștepta, așa cum a făcut dintotdeauna. Până la urma, îl așteptase o viață, de ce l-ar lăsa acum singur? Îi promisese că acolo unde merge el, va fi si ea. Nu ca o umbră, în spatele lui, ci mereu lângă el. Timpul trecuse peste ei, dar ei parcă întinereau, iar scânteia din ochii lor care se aprindea  de fiecare dată când se priveau era încă prezentă.

Întotdeauna i-a plăcut să-l privească cum își urmeaza rutina zilnică. Dar cel mai mult și cel mai mult îi plăcea să-l privească cum doarme. Se cuibarea acolo în fotoliul învechit de anii care trecuseră peste el si peste ei și îl privea. Îi placea cum arăta acolo nemișcat, între așternuturile albe. Îi plăcea inocența de pe fața lui, și mișcarea pieptului său în timp ce respira. La asta se gandea in timp ce îl privea acum jucandu-se ca un copil cu câinele în apa. Îi placea mai ales că latura asta copilarească a lui apărea doar atunci când era cu ea. Nimeni nu ar fi crezut că un om ca el, cu statura si duritatea lui putea fi atât de dulce. Dar ea știa cine e el. Și el știa cine e ea. Și asta, era cel mai important lucru.

Când l-a privit venind spre ea, a simțit că atunci, acolo, se indragostea a mia oara de el.

Și părul îi mirosea a lămâi si a mere verzi, ca în ziua când l-a întâlnit prima oară...

Despre ei, despre parintii mei..

Am vrut de multe ori sa scriu despre ei, despre parintii mei. Si am scris o data, insa am pierdut fisierul. Asa ca ma vad pusa in situatia in care o sa o iau de la capat.

Mama. Mama e persoana care te va ierta mereu, indiferent ce ai face. Mereu vei fi copilasul ei, si la 50 de ani. Mama a realizat ca am crescut, poate a durut-o sa-mi ofere libertatea de care aveam nevoie, insa mi-a dat drumul sa fac ceva cu viata mea. Stiu ca o doare de fiecare data cand ma vede la usa cu bagajul in mana stiind ca n-o sa ma vada cateva zile. Si recunosc mereu lumina din ochii ei atunci cand vin acasa. O lunga perioada de timp am fost doar noi doua. Si m-a crescut asa cum a putut. M-a invatat sa fiu modesta, sa nu cer lucruri pe care nu le pot avea, dar nu mi-a spus niciodata sa nu visez ca intr-o zi o sa am tot ce-mi doresc. Mi-a spus mereu sa tin capul sus indiferent de situatia prin care treceam. M-a lasat sa vad ce e bine si ce e rau pentru mine ca mai apoi sa-i dau dreptate. M-a format, mi-a dat educatie, si mi-a pus caldura in suflet. Mi-a spus mereu ca o sa reusesc, si ca daca vreau sa cedez vreodata, sa ma gandesc ca ea e cel mai bun exemplu de model de urmat pentru mine. Si asa e. Mama mea e o luptatoare. Si i-am mostenit taria.

Tata. E usor sa fii tata, insa e greu sa fii tatic. Tata e persoana care ma sprijina mereu si imi arata cand gresesc. Vede in mine persoana pe care nici eu nu o vad momentan. Stie ca o sa reusesc atunci cand pana si eu ma indoiesc. Nu e perfect, nimeni nu e perfect. Insa asa cum e stiu ca ma iubeste si ma accepta asa cum sunt. Poate nu intelege multe lucruri care se petrec in viata mea, dar stiu ca incearca. M-a sprijinit si ma sprijina neconditionat. Ma incurajeaza mereu sa lupt impotriva a tot ceea ce imi apare in cale. El stie fara sa-i spun cine sunt.

Am cei mai buni parinti, si faptul ca ii dezamagesc, desi ei nu stiu asta, si ca eu la randul meu nu sunt cea mai buna fiica ma doare. Dar poate pur si simplu simt nevoia sa o iau pe alte drumuri ca sa-mi dau cine sunt si ce vreau. Sa gasesc locul in care ma simt perfecta, insa ceea ce stiu cel mai bine e ca exista doar un loc pe lumea asta pe care il pot numi acasa, si acel loc e in sanul familiei.

Ar mai fi foarte multe de spus, insa nu-mi gasesc cuvintele potrivite. Cred de fapt ca sufletul meu nu are destule cuvinte sa exprime ceea ce simt pentru ei, asa ca o sa las muzica sa vorbeasca pentru mine, se pricepe mai bine: 

           

           

Si nu in ultimul rand, versurile unei poezii care imi place foarte mult :

"Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

...

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,

Si sa lase-n viata calul."

(Spiridon Popescu, Doamne, daca-mi esti prieten) 

Speranta?

Am renuntat de mult sa mai incerc sa scriu despre fericire. Am renuntat de mult sa-i mai caut definitii. La naiba, am incetat chiar sa o mai si caut. M-am plictisit chiar sa o si astept, asa ca incerc in fiecare zi sa ma bucur de ceva.

E adevarat ca fericirea vine din lucruri marunte. Multi cred ca scopul vietii e sa atingi fericirea. Eu cred ca trebuie sa faci din fericire drumul tau in viata. Sa traiesti fiecare zi fericit, asta cred ca te face sa te simti un om implinit.

Insa fericirea aia mica si draguta care iti da aripi e trecatoare. Si dupa ce ii trece efectul te regasesti cu picioarele pe marginea prapastiei. Si simti din nou cum aluneci. Uiti cine esti, uiti ce vrei, uiti ce te defineste. Si vrei doar sa cazi acolo. Vrei sa uiti de tot si crezi ca abisul ala e scaparea ta. Dar nu, acolo in abis nu e liniste. Gandurile ti se lovesc mereu de niste pereti invizibili si ricoseaza cu un sunet surd. Si se intorc inapoi in mintea ta. Si le auzi mereu mai tare si mai tare. Simti cum te macina, cum omoara si ultimul strop de speranta de a vedea lumina. Si stai acolo... Doar stai. Nu faci nimic pentru ca te simti mult prea neajutorat. Si iti vine sa-ti bagi pula in tot, pentru ca pur si simplu nu mai gasesti rezolvare la nimic. Ti se pare ca nimic nu e asezat in viata ta asa cum trebuie. Ca toate trec pe langa tine si iti zambesc in timp ce se indeparteaza. Iti zambesc ironic. Si asta te enerveaza! Pentru ca tu stii ca sunt lucruri pe care ti le doresti atat de mult, si nici macar nu le poti atinge!

Simti ca visele tale sunt prea mari pentru tine, insa nu incetezi sa speri la o minune. Le rememorezi in fiecare seara cand te asezi pe pat. Iti inchizi ochii si iti lasi imaginatia sa zboare. Si adormi asa, imaginandu-ti cum va arata viata ta peste cativa ani. Uiti ca nici acum nu esti ceea ce visai cu ceva timp in urma... Si adormi... Si cand te trezesti simti ca esti alt om. Simti ca poti s-o iei de la capat! Si te ridici dimineata din pat cu speranta in suflet si cu zambetul pe buze.. Poate intr-o zi o sa reusesti.