Incredere

Nu am incredere in oameni. Scurt si la obiect. Nu am nimic personal cu nimeni, doar nu am incredere in oameni. Oamenii intotdeauna vor fi cu doua fete, sau mai multe chiar. Cred ca sunt putine persoane pe lumea asta care se pot tine de promisiunile facute si pot ramane adevarati toata viata. Stai, nu! Nu exista persoana care nu a mintit macar o data in viata cu ceva. Toata lumea minte. Asta e si sloganul serialului meu preferat.

Toti ne ascundem dupa masti, vrem sa parem ceea ce nu suntem. Aratam ca nu ne pasa, cand defapt se rupe sufletul in noi. Aratam ca ne pasa cand suntem total indiferenti. Dar oameni buni, de ce sa ne ascundem? De ce nu suntem cum suntem, sau cum vrem sa fim. Nu e greu! Noi facem sa fie greu. Pentru ca vrem sa nu ranim persoane cu felul nostru de a fi, si purtam masca pe care vor ei s-o vada, si o purtam atata timp incat nu o mai dam jos si o lasam sa ne schimbe. Dar de ce sa ne schimbam? De ce sa nu ramanem ceea ce suntem? Persoanele care ne vor in viata lor ar trebui sa ne accepte asa cum suntem, pentru ca nimeni nu e perfect. Numai Dumnezeu e perfect, iar noi chiar daca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui, suntem doar praf in vant.

Dar eu am obosit. Am obosit sa incerc sa mai cred in oameni, asta e problema mea. De fiecare data cand am inceput sa cred in cineva, la scurt timp mi-a demonstrat ca nu trebuia. Si urasc cand se intampla asa. De asta nu pot avea incredere in persoanele care apar in viata mea. Sunt paranoica, orice chestie care mi se pare dubioasa pentru mine nu e adevarata. Stiu, n-ar strica putina incredere, dar pur si simplu nu pot sa o ofer... Si vreau ca macar o data in viata cineva sa lupte sa imi castige increderea.

Si au fost promisiuni incalcate, lacrimi, zambete false, minciuni, orgoliu, sentimente... Si cand sunt sentimente doare cel mai tare. Si toate indreptate catre acelasi suflet facut bucatele... In curand n-o sa mai ramana nimic din el. O sa raman un “ambalaj tare dar gol pe interior”...