Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele

Ochii ei de culoarea chihlimbarului se opriră o clipă asupra buzelor lui. Își dorea atât de mult să îl sărute încât pentru o secundă auzi sunetul produs de buzele lor fierbinți. Era atât de multă liniște și totuși atât de mult zgomot între ei încât puteai simți tensiunea din aer.

Știa totuși că mâinile lor se simt și atunci când nu se ating. Știa că și peste o lună, un an, sau zece, mâinile lor vor fi tot împletite vizibil sau invizibil. Se vedea îmbătrânind alături de el. Deja putea să vadă toate locurile în care vor ajunge împreună, trebuia doar să închidă ochii. Nu era nevoie să se gândească la nimic, să încerce nimic, pur si simplu lăsa chimia dintre ei să își facă de cap. Trăia prezentul de parcă nu ar mai exista un mâine. Exista doar atunci și atât.

Îi plăcea să îl asculte atunci când cânta la pian. Sunetele pătrundeau dincolo de timp și spațiu sub greutatea degetelor lui. Era o linie melodică tristă, dar încărcată de sentimente. Așa era și ea, cea pe care voia să o țină la piept pentru toată viața... tristă, dar încărcată de sentimente puternice. Îi adora liniștea, dar și agitația deopotrivă. Îl făcea să se simtă unic, iubit, apreciat. În brațele ei se simțea în cel mai liniștit loc din lume, deși inima ei o lua la goană de fiecare dată când îi atingea pielea fină. Inimile lor se sincronizau perfect atunci când erau împreună, bătăile inimilor alcătuind o melodie auzită doar de ei.

P.S. Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele.