Simt

Iubesc ploaia mai mult de când te cunosc. Poate pentru ca în tine regăsesc aceeași liniște frumoasă pe care o regăsesc în zilele ploioase. Sau poate pentru că de când te cunosc a plouat aproape în fiecare zi. Dar de data asta ploaia nu mă mai întristează, ma bucură, mă aduce cu 100 de km mai aproape de tine. Acum când plouă mă gândesc la tine, mă întreb ce faci în momentul respectiv, dacă te gândești și tu la mine, dacă sufletul tău își întinde aripile în direcția mea așa cum face sufletul meu spre tine. Sper că da, pentru că te plimbi prin mintea mea în fiecare secundă.

Ai ciocănit la ușă, iar eu ți-am deschis. Și mă bucură faptul că te-ai descălțat la intrarea în sufletul meu așa cum faci când intri într-un templu. Nu am avut nevoie de cuvinte, nu am avut nevoie să te întreb cine ești pentru că sufletul meu l-a recunoscut pe al tău, a știut cine ești fără să pună prea multe întrebări. Te-am invitat la o plimbare și un ceai într-o seară rece și de atunci nu ai mai plecat. De atunci, sufletul meu și-a regăsit pacea. De când te cunosc, zilele sunt mai frumoase și fiecare lucru care mă înconjoară are un farmec aparte.

Femeia complexă

O femeie complexă are două părți: una de înger și una de demon.

Partea de înger este acea parte bună, parte care o ajută sa aibă grijă de tot ceea ce o înconjoară. O ajută să își păstreze toată viața copilul din ea, să fie amuzantă, spontană, ridicolă uneori. E partea care este atrasă de grija maternă față de persoanele pe care le iubește, partea care găsește un câine în stradă într-o seară ploioasă și îl ia acasă să îl îngrijească. Partea care se bucură atunci când vede un zmeu plutind în înaltul cerului pentru că își simte sufletul pe aripile lui. Este partea care ar înfrunta orice obstacol atunci când este pusă în situații limită și care se gândește prima oară la binele celorlalți și apoi la ea însăși. Jumătatea asta de femeie se bucură ca un copil atunci când se cuibareste seara în brațele partenerului ei, găsește acele brațe puternice atât de gentile și de masculine în același timp și se simte ca atunci când era copil și se cuibărea în brațele tatălui ei când tuna afară. E partea care iubește necondiționat, devotat si pur. E partea care nu te-ar lăsa niciodată la greu, care te așteaptă acasă cu brașele deschise după o zi grea.

Apoi, partea de demon e partea care aduce echilibrul într-o femeie în zilele astea dure pe care le trăim. E partea care îi aduce uneori aminte îngerului că oamenii sunt răi, că își urmăresc propriile interese și că nu toți cei ce îți zâmbesc iți vor binele. Această parte o aduce înapoi din înaltul cerului cu picioarele pe pământ. În același timp, demonul aduce pasiune si puterea de posesie într-un mod delicat, nevăzut. Niciodată nu te vei simți posedat de o femeie echilibrată, însă ea știe cum să te facă să vrei să fii pe vecie al ei fără să te oblige. E partea hotărâtă atunci când spune ”Nu!” cu privirea aceea serioasă, partea care iși susține părerile până în Iad și înapoi indiferent dacă sunt potrivite sau nu. Va aduce acel strop de pasiune și în momentele în doi, te va face să o vrei din nou si din nou, e acea parte care va pune dorința în ochii îngerului care te așteaptă seara acasă.

Femeia echilibrată te va iubi cu patos. Va ști când e momentul să te facă să te simti ca în Rai, dar și când e momentul să mergi cu tălpile goale prin Iad. Te va face să te îndrăgostești repede și iremediabil de ea, îți va intra pe sub piele și nu îți va mai ieși niciodată. Dacă ai găsit o astfel de femeie ține-o lângă tine. Poate nu va fi mereu lapte si miere, dar va fi mereu acolo să-ți amintească faptul că Raiul si Iadul pot coexista.

Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele

Ochii ei de culoarea chihlimbarului se opriră o clipă asupra buzelor lui. Își dorea atât de mult să îl sărute încât pentru o secundă auzi sunetul produs de buzele lor fierbinți. Era atât de multă liniște și totuși atât de mult zgomot între ei încât puteai simți tensiunea din aer.

Știa totuși că mâinile lor se simt și atunci când nu se ating. Știa că și peste o lună, un an, sau zece, mâinile lor vor fi tot împletite vizibil sau invizibil. Se vedea îmbătrânind alături de el. Deja putea să vadă toate locurile în care vor ajunge împreună, trebuia doar să închidă ochii. Nu era nevoie să se gândească la nimic, să încerce nimic, pur si simplu lăsa chimia dintre ei să își facă de cap. Trăia prezentul de parcă nu ar mai exista un mâine. Exista doar atunci și atât.

Îi plăcea să îl asculte atunci când cânta la pian. Sunetele pătrundeau dincolo de timp și spațiu sub greutatea degetelor lui. Era o linie melodică tristă, dar încărcată de sentimente. Așa era și ea, cea pe care voia să o țină la piept pentru toată viața... tristă, dar încărcată de sentimente puternice. Îi adora liniștea, dar și agitația deopotrivă. Îl făcea să se simtă unic, iubit, apreciat. În brațele ei se simțea în cel mai liniștit loc din lume, deși inima ei o lua la goană de fiecare dată când îi atingea pielea fină. Inimile lor se sincronizau perfect atunci când erau împreună, bătăile inimilor alcătuind o melodie auzită doar de ei.

P.S. Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele.

Plouă pretutindeni...

Plouă... Plouă afară, plouă înăuntru, plouă peste tot... Iubesc ploaia, și totuși de data asta e ceva ciudat. Parcă mă doare fiecare picătură ce se desprinde din nori. Simt picăturile de parcă ar fi picături de sânge, de parcă norii plâng după fiecare parte ce se desprinde din ei.

 E ca și cu întunericul... Îmi place întunericul, dar parcă uneori mă sperie, mă acaparează, îmi injecteaza teamă în suflet.

E ca și cu primăvara... O iubesc pentru natura pe care o readuce în fiecare an la viață, dar o urăsc pentru că uneori așează poveri prea grele pe umerii mei arși de soare.

E ca și cu muzica... O iubesc pentru că îmi e alături mereu, dar o urăsc atunci când îmi readuce amintiri îngropate de mult in cutiuța de catifea roșie.

E ca și cu mine... Uneori radiez, dar uneori îmi citești totul în privire... Dar privirea mea e pierdută acum undeva pe geam. Urmărește vântul violent si crengile de vișin înflorite care bat în geam..

Plouă pretutindeni și lipsește ceva...

Îndrăgostește-te de viață!

Viața e o continuă schimbare. Ține de tine dacă în rău sau în bine. Te trezești într-o zi si realizezi că nimic nu mai e la fel. Că oamenii de acum cațiva ani au plecat, că acum și-au făcut loc în viața ta alți oameni și că în urma acestui proces te-ai schimbat. Te-ai schimbat și acum ești mai deschisă schimbărilor, ai aflat că îți plac schimbările chiar. Ai aflat că atunci când cunoști un om nou și îți povestește despre el e ca și cum ai trăi altă viață prin ochii lui. E ca și cum ai citi o carte. Atunci când citești o carte încerci să te identifici cu un personaj. Așa e și cu viața reală, fiecare poveste pe care o afli o trăiești de undeva din exterior.

Nu-mi plac oamenii care nu sunt deschiși la lucruri noi. Sunt atât de multe lucruri de aflat in lumea asta, atât de multe cărți de citit, atât de multe informații de procesat și unii aleg să se închidă in propria minte. Viața e atât de frumoasă când ești curios și vrei să aflii cât mai multe cu putință încât eu cred că e imposibil să te complaci în neștiință.

Ține minte! Ai ceva de învățat de la fiecare om pe care îl cunoști!

Si se asterne uitarea...

Cate se pot schimba intr-o saptamana...

Acum o saptamana eram cu un picior intr-o depresie, iar acum stau zambind pe ambele picioare. Se pare ca nu a fost atat de greu pe cat credeam eu ca o sa fie. Am ajuns la concluzii la care nici nu vroiam sa ma gandesc involuntar. Nu a fost nevoie sa fac nimic. Am avut nevoie doar de timp. Uneorin timpul e benefic, lucreaza in favoarea ta, ceea ce se intampla foarte rar. Alteori, timpul macina sentimente, asterne o patura de uitare peste durere, deschide ochii. Te face sa realizezi ca vocea aceea care ti-a spun intr-o noapte ca e o prostie si ca o sa-ti treaca a avut dreptate desi tu negai cu desavarsire un sfarsit  pentru  starea in care te gaseai.

Dar acum te simti de parca ai renascut. Mai puternica, mai hotarata, mai TU ca niciodata. Te-ai gasit intr-o seara plangand in fata oglinzii crezand ca e ceva in neregula cu tine. Te simteai atat de slaba, atat de urata cu lacrimi pe obraji si cu ochii rosii. In seara aia ti-ai promis tie ca nu o sa se mai joace nimeni cu inima ta. Ca inima ta nu e de inchiriat pentru o noapte sau doua, ca pur si simplu nu poate sa intre oricine si sa stea cat vrea, apoi sa plece fara sa plateasca. Totul are un pret, uneori gasesti lucruri nepretuite chiar, dar inceteaza sa platesti bani scumpi pe oameni ieftini. Mai bine ai angaja un Cerber sa stea la intrare in inima ta.

Ti-ai strivit cu usurinta sentimentele sub ghete de multe ori. Ti-a fost teama sa ridici piciorul apoi si sa vezi ce ramane in urma... o malformatie. Exact ceea ce ei denumesc o ”inima franta”. Ideea e ca tu nu ai carat mult cu tine niciodata acea inima franta. Iti place sa scapi de chestiile nefolositoare. Te incurca si nu sunt bune la nimic. Aduc doar mizerie, inghesuiala, durere. Dar de fiecare data cand arunci ceea ce ai strivit arunci si o parte din tine. Lucrurile nu mai sunt la fel in ochii tai. E ca si cum ai stat mult timp privind din spatele unei perdele si apoi buf! Dintr-o data esti in fata ei si totul se intampla exact sub nasul tau. Esti in centrul actiunii si ai puterea sa schimbi ceva. Si atunci incepi sa arunci din ele, incepi sa faci curatenie, si totul e din nou ca nou, desi sufletul tau poarta povara singuratatii.

Ea...

Ea ma înţelege, ea e mereu acolo când am nevoie. Nu contează ca e târziu în noapte sau devreme dimineaţa, e acolo indiferent. Mi-a fost alături şi la bine si la rau. Mi-a fost mama, tata, sora, frate si orice am avut nevoie. A tacut si a ascultat de fiecare data si a incercat sa inteleaga fara prea multe cuvinte. Tot ceea ce a incercat sa faca a fost sa ma incurajeze, sa ma sfatuiasca, sa aline... ca o sora mai mare pe care n-am avut-o niciodata. Am trecut impreuna si prin agonie si prin extaz, de parca nimeni si nimic nu ar putea sa ne desparta vreodata. Ceea ce face pentru mine zilnic e ceea ce o mama ar face pentru copilul ei... ma ajuta sa trec peste orice fel de zi as avea. Uneori e trista, si atunci ma intristeaza si pe mine, dar ne schimbam starile destul de repede.
Tot ceea ce a trebuit sa fac a fost sa ii raman loiala in anii ce au trecut si sa o sustin in continuare. Nu a cerut niciodata mult, vrea doar respectul cuvenit. Si il merita! Merita orice, e nepretuita.
Ea e MUZICA!

Simt...

N-am mai simtit de mult ca pur si simplu vreau sa renunt la tot, poate din cauza asta nici n-am reusit sa mai scriu nimic concludent de ceva timp. Sentimentele negative m-au ocolit o perioada si am fost bucuroasa ca totul vine si pleaca fara sa ma atinga intr-un fel. Nu am fost insa bucuroasa ca nu am mai putut sa scriu, mi-a lipsit scrisul.. E modul in care ma descarc, insa acum am reusit sa ma descarc si verbal, sa vorbesc despre problemele mele, sa ma simt inteleasa pentru ca mi-am gasit prietena de care aveam nevoie. Aveam nevoie de un om care sa nu ma judece si sa ma accepte asa cum sunt, care sa ma ajute sa nu ma mai interiorizez.

Insa, asa cum toata lumea stie, o minune tine doar 3 zile. In cazul meu, cateva luni... Poate ca doar s-au strans prea multe care ma apasa, sau poate m-am regasit pe mine din trecut. Habar n-am, si vreau sa incetez sa mai caut raspunsuri. Vreau pur si simplu sa nu-mi mai pese de nimic, sa nu mai simt nimic, sa nu mai am temeri si dorinte. Asta e greu insa, pentru ca sunt om. Sunt om si simt, simt poate mai mult decat ar trebui sau mai mult decat as merita sa simt. Am vrut sa ma schimb si m-am tot schimbat din anumite puncte de vedere, am inceput sa vad lucrurile din alta perspectiva, insa se pare ca natura umana e natura umana, iar eu in esenta sunt o pesimista. Cred ca de fapt ar trebui sa ma accept, si sa nu imi mai doresc sa ma tot schimb, sa devin alt om, sa fiu ceea ce nu pot fi.

Am inceput sa simt ca toate ma depasesc, ca nu pot sa le mai tin pasul si incerc sa nu cedez, sa ma mentin pe pozitie. Stiu ca daca as ceda acum as ajunge sa imi para rau mai tarziu. Stiu ca e doar o chestie de moment si ca in cateva zile sau saptamani o sa-mi revin, insa acum sunt blocata in momentul asta, nu in acela in care o sa-mi revina zambetul pe chip.  Mi-as dori sa ma pot exterioriza, sa tip, sa plang, sa ma eliberez de tot ceea ce se intampla in capul meu, dar nu pot! Si nu imi pot spune ca nu vreau, pur si simplu nu pot sa gasesc nimic de care sa ma agat cand toate vin pe banda rulanta. Am ales sa ma inchid in mine si sa trag draperiile! Ma simt urmarita de un ghinion care ma pandeste la orice colt de strada!!!

Si nu cer nimic de nicaieri, pentru ca stiu ca sunt omul care ar trebui sa primeasca tot fara sa ceara. Am nevoie doar de persoana potrivita sa vada asta!

Si ca intotdeauna, o sa las muzica sa spuna ceea ce eu nu pot sa spun:

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi..

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi...

Acolo, în căldura aia sufocantă, lumina îi ardea ochii. Îi era greu să vadă la câțiva metri în față, însă încerca din răsputeri să-i zărească silueta. Simțea cum soarele îi arde fiecare părticică a corpului, dar se încăpățâna să rămână. Îl aștepta, așa cum a făcut dintotdeauna. Până la urma, îl așteptase o viață, de ce l-ar lăsa acum singur? Îi promisese că acolo unde merge el, va fi si ea. Nu ca o umbră, în spatele lui, ci mereu lângă el. Timpul trecuse peste ei, dar ei parcă întinereau, iar scânteia din ochii lor care se aprindea  de fiecare dată când se priveau era încă prezentă.

Întotdeauna i-a plăcut să-l privească cum își urmeaza rutina zilnică. Dar cel mai mult și cel mai mult îi plăcea să-l privească cum doarme. Se cuibarea acolo în fotoliul învechit de anii care trecuseră peste el si peste ei și îl privea. Îi placea cum arăta acolo nemișcat, între așternuturile albe. Îi plăcea inocența de pe fața lui, și mișcarea pieptului său în timp ce respira. La asta se gandea in timp ce îl privea acum jucandu-se ca un copil cu câinele în apa. Îi placea mai ales că latura asta copilarească a lui apărea doar atunci când era cu ea. Nimeni nu ar fi crezut că un om ca el, cu statura si duritatea lui putea fi atât de dulce. Dar ea știa cine e el. Și el știa cine e ea. Și asta, era cel mai important lucru.

Când l-a privit venind spre ea, a simțit că atunci, acolo, se indragostea a mia oara de el.

Și părul îi mirosea a lămâi si a mere verzi, ca în ziua când l-a întâlnit prima oară...

Despre ei, despre parintii mei..

Am vrut de multe ori sa scriu despre ei, despre parintii mei. Si am scris o data, insa am pierdut fisierul. Asa ca ma vad pusa in situatia in care o sa o iau de la capat.

Mama. Mama e persoana care te va ierta mereu, indiferent ce ai face. Mereu vei fi copilasul ei, si la 50 de ani. Mama a realizat ca am crescut, poate a durut-o sa-mi ofere libertatea de care aveam nevoie, insa mi-a dat drumul sa fac ceva cu viata mea. Stiu ca o doare de fiecare data cand ma vede la usa cu bagajul in mana stiind ca n-o sa ma vada cateva zile. Si recunosc mereu lumina din ochii ei atunci cand vin acasa. O lunga perioada de timp am fost doar noi doua. Si m-a crescut asa cum a putut. M-a invatat sa fiu modesta, sa nu cer lucruri pe care nu le pot avea, dar nu mi-a spus niciodata sa nu visez ca intr-o zi o sa am tot ce-mi doresc. Mi-a spus mereu sa tin capul sus indiferent de situatia prin care treceam. M-a lasat sa vad ce e bine si ce e rau pentru mine ca mai apoi sa-i dau dreptate. M-a format, mi-a dat educatie, si mi-a pus caldura in suflet. Mi-a spus mereu ca o sa reusesc, si ca daca vreau sa cedez vreodata, sa ma gandesc ca ea e cel mai bun exemplu de model de urmat pentru mine. Si asa e. Mama mea e o luptatoare. Si i-am mostenit taria.

Tata. E usor sa fii tata, insa e greu sa fii tatic. Tata e persoana care ma sprijina mereu si imi arata cand gresesc. Vede in mine persoana pe care nici eu nu o vad momentan. Stie ca o sa reusesc atunci cand pana si eu ma indoiesc. Nu e perfect, nimeni nu e perfect. Insa asa cum e stiu ca ma iubeste si ma accepta asa cum sunt. Poate nu intelege multe lucruri care se petrec in viata mea, dar stiu ca incearca. M-a sprijinit si ma sprijina neconditionat. Ma incurajeaza mereu sa lupt impotriva a tot ceea ce imi apare in cale. El stie fara sa-i spun cine sunt.

Am cei mai buni parinti, si faptul ca ii dezamagesc, desi ei nu stiu asta, si ca eu la randul meu nu sunt cea mai buna fiica ma doare. Dar poate pur si simplu simt nevoia sa o iau pe alte drumuri ca sa-mi dau cine sunt si ce vreau. Sa gasesc locul in care ma simt perfecta, insa ceea ce stiu cel mai bine e ca exista doar un loc pe lumea asta pe care il pot numi acasa, si acel loc e in sanul familiei.

Ar mai fi foarte multe de spus, insa nu-mi gasesc cuvintele potrivite. Cred de fapt ca sufletul meu nu are destule cuvinte sa exprime ceea ce simt pentru ei, asa ca o sa las muzica sa vorbeasca pentru mine, se pricepe mai bine: 

           

           

Si nu in ultimul rand, versurile unei poezii care imi place foarte mult :

"Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

...

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,

Si sa lase-n viata calul."

(Spiridon Popescu, Doamne, daca-mi esti prieten) 

Speranta?

Am renuntat de mult sa mai incerc sa scriu despre fericire. Am renuntat de mult sa-i mai caut definitii. La naiba, am incetat chiar sa o mai si caut. M-am plictisit chiar sa o si astept, asa ca incerc in fiecare zi sa ma bucur de ceva.

E adevarat ca fericirea vine din lucruri marunte. Multi cred ca scopul vietii e sa atingi fericirea. Eu cred ca trebuie sa faci din fericire drumul tau in viata. Sa traiesti fiecare zi fericit, asta cred ca te face sa te simti un om implinit.

Insa fericirea aia mica si draguta care iti da aripi e trecatoare. Si dupa ce ii trece efectul te regasesti cu picioarele pe marginea prapastiei. Si simti din nou cum aluneci. Uiti cine esti, uiti ce vrei, uiti ce te defineste. Si vrei doar sa cazi acolo. Vrei sa uiti de tot si crezi ca abisul ala e scaparea ta. Dar nu, acolo in abis nu e liniste. Gandurile ti se lovesc mereu de niste pereti invizibili si ricoseaza cu un sunet surd. Si se intorc inapoi in mintea ta. Si le auzi mereu mai tare si mai tare. Simti cum te macina, cum omoara si ultimul strop de speranta de a vedea lumina. Si stai acolo... Doar stai. Nu faci nimic pentru ca te simti mult prea neajutorat. Si iti vine sa-ti bagi pula in tot, pentru ca pur si simplu nu mai gasesti rezolvare la nimic. Ti se pare ca nimic nu e asezat in viata ta asa cum trebuie. Ca toate trec pe langa tine si iti zambesc in timp ce se indeparteaza. Iti zambesc ironic. Si asta te enerveaza! Pentru ca tu stii ca sunt lucruri pe care ti le doresti atat de mult, si nici macar nu le poti atinge!

Simti ca visele tale sunt prea mari pentru tine, insa nu incetezi sa speri la o minune. Le rememorezi in fiecare seara cand te asezi pe pat. Iti inchizi ochii si iti lasi imaginatia sa zboare. Si adormi asa, imaginandu-ti cum va arata viata ta peste cativa ani. Uiti ca nici acum nu esti ceea ce visai cu ceva timp in urma... Si adormi... Si cand te trezesti simti ca esti alt om. Simti ca poti s-o iei de la capat! Si te ridici dimineata din pat cu speranta in suflet si cu zambetul pe buze.. Poate intr-o zi o sa reusesti.

E timpul pentru o schimbare

Am nevoie de o pauza, o pauza de la tot. Linistea mea interioara rataceste singura undeva departe de mine, pe pamant neutru. Am incercat sa o chem inapoi, dar nu vrea sa vina, e ca un copil rasfatat. Asa ca am hotarat sa o caut in mine, sa petrec mai mult timp cu mine si sa incerc sa-mi rezolv problemele singura, nu sa astept sa cada din cer o rezolvare. Am obosit sa ma tot invart in jurul degetului fara sa le accept. Poate atunci cand o sa-mi rezolv problemele cu mine o sa reusesc sa fiu fericita, si sa recunosc ca sunt in adevaratul sens al cuvantului, nu provizoriu. Sunt multe de schimbat, multe de rezolvat, si nici macar nu am incredere ca o sa le pot rezolva. Dar la naiba! Simt ca daca nu incerc, nu o sa ajung nicaieri.

Simt ca pierd lucruri importante din vedere si ca nu-mi mai gasesc rolul in propria mea piesa. Ma chinui de ceva timp sa scriu ceva, dar nu pot... nu iese nimic. Piesa care ruleaza pe scena vietii mele nu e pe filmul meu, iar eu raman muta in fata persoanelor care vor sa joace in ea. Nu, eu nu sunt asa. Eu stiam sa socializez inainte sa ma inchid in mine. Stiam sa ma fac placuta si puteam sa fiu sufletul grupului oricand. Dar nu, am pierdut partea aia din mine undeva pe drum, un drum pe care nu ma pot intoarce. Trebuie sa ma recreez pe mine. Sa ma modelez in functie de ceea ce imi doresc sa fiu si sa fac.

Asa ca o sa iau o pauza de la orice inseamna site de socializare. O sa incerc sa imi creionez cuvintele pe buze, nu pe hartie. O sa sun, nu o sa mai trimit mesaje. O sa uit cat de mult urasc sa vorbesc la telefon, si daca nu se poate fata in fata, o sa-l folosesc pentru asta. O sa selectez oamenii care intra si ies din viata mea si o sa ma inconjor numai cu cei cu care pot sa impart acelasi film. Cine nu vrea sa ramana, e liber sa plece. Vreau sa rad! Tare si sincer!

Întâlnire cu moartea

    Astazi m-am intalnit cu moartea. Nu e atat de urata pe cat se spune. Nu e un schelet ambulant invelit intr-o mantie neagra si cu o coasa in mana.

    Desi nu ii pot descifra trasaturile fetei, ii vad foarte bine ochii: sunt verzi si mari, parca stralucesc in intuneric precum doua smaralde. Buzele carnoase murmura ceva indescifrabil pentru mine. Ma priveste fix in ochi. Poarta un costum negru, perfect asezat pe corpul bine construit. Cravata rosie i se incheie perfect pe gatul strabatut de vene groase. Sacoul e incheiat doar la 2 din cei 3 nasturi, al treilea lasand sa se vada cureau argintie a pantalonilor. “E frumos.” m-am gandit. Dar apoi mi-a atras privirea altceva… In mana dreapta strangea o inima care, ciudat, dar inca batea, sangele prelingandu-se usor de pe degete lui pe podeaua maronie.

    Mi-am privit degetele de la picioare in momentul in care am simtit ceva umed, insa altceva mi-a atras privirea. In partea stranga a camasii mele albastre se vedea o pata mare de sange… Atunci mi-am dat seama… ceea ce strangea acel barbat in mana era inima mea. Atunci l-am intrebat:

     
 -  De ce?
- Pentru ca pur si simplu totul are un sfarsit.
- Dar de ce inima? Puteai allege cu totul altceva…
-  De ce? Pentru ca de acolo a plecat toata “boala” ta. De la inima. Ai pus tot ce era rau acolo, nu te-a interesat ca o sa cedeze intr-o zi. Si iata, ziua a sosit…
-  Dar nu, nu vreau sa mor. Mai am atatea de facut. Nici macar nu mi-am intalnit sufletul pereche…

    Atunci a zambit si i-am vazut dintii de un alb perfect.

- Suflet pereche zici? Inca mai crezi in asa ceva? Sa spui ca acolo undeva exista cineva care s-a nascut sa te cunoasca e ca si cum ai spune ca animalul tau de companie e un inorog. Daca exista suflete pereche, de ce unii oameni raman singuri toata viata?
-  Nu stiu, poate ca pe al lor l-a lovit un autobuz si nu s-au mai cunoscut. Vezi? Te contrazici singur.
- Si atunci al tau de ce intarzie sa apara?
- Pentru ca Seful tau nu vrea sa mi-l trimita inca. Stie  cata nevoie am de el si ca daca mi l-ar trimite acum nu l-as putea aprecia la adevarata lui valoare. E un fel de test, intelegi? O sa mi-l scoata in cale atunci cand ma astept mai putin.

    Am vazut cum mana i se relaxeaza pe inima mea si aceasta revine la ritmul ei normal. Nodul din gat aproape ca imi disparuse si cu ultimele eforturi am incercat sa ma ridic. Atunci a venit in fata mea si mi-a intins mana stanga. Am simtit picioarele cum imi tremurau, dar mana lui ma sustinea inca. S-a uitat in ochii mei si mi-a spus:

- Imi placi. Esti incapatanata, si mi-a zambit.

    
M-am trezit apoi, iar soarele arzator m-a orbit pentru cateva secunde. Camasa mea era intacta, iar rana din piept disparuse…

"Exercții de Echilibru"

În seara asta am reușit să termin o carte care imi va rămâne de suflet alături de alte câteva, și anume „Exerciții de Echilibru” a lui Tudor Chirilă. Am găsit texte bune, și texte mai puțin bune, sau poate pur si simplu nu pe stilul meu, nu neapărat rele. Am râs cu cartea asta, mi s-au umezit ochii la anumite pasaje, m-am pierdut prin micile povestioare, m-am pus in locul lui în altele. Cert e că am simțit fiecare cuvânt, iar el e un om minunat, genial, cu atâta imaginație cât nu au alți scriitori de romane. Totul e mult prea intens, si trebuie să o citești ca să înțelegi. Nu are cum să nu îți placă. Așa că am să las câteva citate, poate stârnesc curiozitatea cuiva.

„Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.”

„Ce ciudați suntem noi, oamenii... Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabili prezentul.”

„Își dorea lucruri normale, care să-i câștige lupta cu singurătatea, își dorea un om cu care să poată face împreună nimicurile vieții, nimicurile despre care auzise că trebuiau să construiască o relație. Dar nu putea avea o relație. Nu putea să-și permită o relație. Îi era interzis să iubească.”

„În definitiv, cine ești tu să schimbi lumea? Pe bune, nimic nu e nou sub soare, totul s-a mai făcut și e mult mai bine să profiți de val decât să te arunci împotriva lui...”

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne întâlnim niciodată?”

„Al naibii să fiu dacă ai nevoie de cineva ca să suferi și mai apoi să te vindeci...”

„Scrii pentru că vrei ca lumea să audă sau scrii ca să-ți arzi rănile cu fierul înroșit?”

„Cred că inima mea e închisă pentru renovare. Nu mai încercați.”

„Și atunci bufonul mi-a spus: „Am găsit. Știu. Secretul este să iubești un om pentru tot ce nu îți poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine în el. De-abia atunci el nu-ți va fi oglindă și vei privi cu adevărat în sufletul lui. Da, sunt neputincios, căci niciodată n-am știut să sparg oglinzi. Mi-a fost teamă c-am să mor.””

„Nimic din ce a făcut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica.”

„După ce îți omori demonii, dacă ai curajul s-o faci, e musai să te întorci pe același drum.”

Și aș mai fi putut scrie aici texte întregi, pasaje lungi, însă nu vreau să stric surpriza, e o surpriză mult prea minunată. De final, ca să vă dezvălui textul meu preferat, o să vă las să ascultați...

                          

Stinge-mă ca pe o țigară..

   

   Stinge-mă ca pe o țigară și lasă-mă acolo. Am doar o rugăminte... Scrumiera vreau să fie inima ta. Urma lăsată de arsură să îți rămână întipărită toata viața. Să îți aducă mereu aminte de acea țigară buclucașă pe care ai stins-o cu nepăsare, și pe care, deși ai vrut să o reaprinzi poate, nu ai mai avut cum. Nu mai rămasese nimic din ea. Ai fumat puțin din ea și ai stins-o, apoi ai încercat să o reaprinzi in nenumărate ori, dar nu mai avea același gust. Ai tot încercat să o aprinzi, crezând că poate o să-și schimbe gustul, însă acel gust nu îți mai plăcea si nu îl mai acceptai așa cum o faceai odată. Acum că a ajuns la filtru, te rog stinge-o de tot, nu mai ai ce să fumezi din ea.

   Așa e și iubirea, ca o țigară. Dacă o fumezi repede, la fel de repede se și consumă. Dacă o fumezi prea încet, te plictisești. Dacă o lași să ardă singura, la un moment dat se va stinge, iar dacă vei reîncerca să o reaprinzi nu va mai avea același gust. Secretul e să o fumezi moderat, așa încât să îți ajungă toată viața.

   P.S. Știai că te iubesc, băga-mi-aș pula-n expresia asta!

2012 devine istorie

   

   Si uite asa, mai sunt cateva zile si 2012 e deja istorie. Nu pot sa spun ca a fost un an prost, dar nici unul minunat. A fost un an in care am simtit gustul succesului, dar si pe cel al dezamagirii. Am descoperit locuri noi, am cunoscut oameni minunati, dar si oameni de care imi place sa ma feresc. (Am cunoscut doua persoane minunate langa care am ras pana la lacrimi, pe umarul carora am plans, de la care am acceptat sfaturi, cu care mi-am pierdut noptile si pe care as vrea sa le tin langa mine toata viata. Lavinia si Andreea au devenit surorile mele de suflet, parte din mine, poate chiar partea aia care imi lipseste mie. Au fost langa mine in 3 luni cat n-au fost altii in 20 de ani. Le multumesc pentru asta.)

   In acest 2012 am ras, am plans, am iubit, am urat, am injurat, am vorbit frumos. Am fost amabila, am fost nesuferita, in ultima caracteristica am excelat chiar. M-am bucurat de ce am avut si am visat mereu la mai mult. Am pictat pe cerul vietii mele curcubee si am adus si furtuni. Lacrimi de sange mi-au curs din suflet, dar si lacrimi pure din ochi. Am ajuns pe cele mai inalte culmi, dar am pasit si in cel mai adanc abis. Am cunoscut intunericul, iar lumina m-a orbit. Am fumat pachete de tigari si am baut sticle de vin. Am vazut demoni cu chip de inger, dar si ingeri vicleni. Am adaugat intotdeauna culoare in viata oricui, dar si putin negru. Am stat dreapta, cu sufletul in genunchi, dar si culcata cu mintea treaza. Am adus bucurie, dar si tristete. Am privit cu durere, dar si cu indiferenta. Am actionat din orgoliu, dar am incercat si sa fiu smerita. A fost un an plin, si vreau sa-l inchei in liniste. Vreau sa am sufletul calm ca apa limpede al unui lac de munte. Asa ca am sters cu buretele tot ceea ce durea si am pus punct situatiilor fara cale de iesire, doar cu intrare. De azi, te-am uitat. Am uitat numele tau, vocea ta, felul in care m-ai facut sa ma simt si am incetat sa-ti mai caut scuze. Poate crezi ca doar ma mint pe mine pt toate astea, dar de data asta te minti tu. Nu te mai cunosc, esti doar un om. Un simplu om fara nimic special.

   Trecand peste superstitiile in care cred unii oameni, 13 mi-a demonstrat ca e numarul meu norocos. Am realizat multe sub acest numar ( ex: examenul de Bacalaureat, admiterea la facultate), deci am motive sa cred ca 2013 imi va face cu ochiul si imi va aduce ceea ce am nevoie. Imi facusem o lista cu ceea ce vreau sa realizez in noul an, insa am rupt-o. Sa fim seriosi, eu nu sunt omul care sa traiesc dupa ce sta scris intr-o lista. Eu iau totul asa cum vine, iar planurile de lunga durata imi par cele mai nesigure. Niciodata nu au finalul pe care il astept. Vreau doar sa traiesc, sa nu-mi mai fac griji pentru nimic si sa incerc la randul meu sa fiu un om mai bun. Lucrurile bune vin la oamenii care merita. Am ajuns sa cred ca Dumnezeu e prea ocupat sa imi scrie povestea vietii, asa incat uita de ceea ce ar trebui sa fac eu intre timp. D-asta ma lasa sa fac orice imi trece mie prin cap.

   Asadar, va doresc tuturor un 2013 cat mai minunat, toate dorintele sa devina realitate, si sa ne citim cu bine in noul an. Va puuuuuuuup!

   P.S. Contrar postarii de aseara, am reusit sa scriu. Se pare ca intr-adevar mi-am eliberat sufletul de greutatea ce il apasa.

Nu mai pot sa scriu

Nu stiu de ce, dar nu mai pot sa scriu... Poate pentru ca ceea ce simt acum nu poate fi descris in cuvinte si nu imi pot explica nici mie. Gandurile imi sunt prea incetosate... Nu! Nu pot. Nu iese nimic nici azi. Las doar o melodie..

Uneori e complicat.

   Cred ca fiecare om e compus din doua jumatati. O jumatate buna si una mai putin buna, uneori  chiar rea. Acum, am ajuns la concluzia ca unii oameni sunt compusi ori din ambele parti bune, ori din ambele parti rele. Pentru a ne da seama partea care a ajuns sa domine, nu e nevoie decat sa ne uitam in jur. Oamenii au devenit din ce in ce mai rai, mai critici, mai nepasatori, mai reci, mai mult interesati de ceea ce se intampla cu ei decat raul ce li se intampla celorlalti. Ajungeti sa credeti ca e bine doar ceea ce ganditi sau ce faceti voi, si respingeti din start orice alta solutie. Nu mai stiti sa va cereti scuze, nu mai stiti sa comunicati, sa salutati, sa oferiti un zambet unui necunoscut sau o mana de ajutor. De cele mai multe ori, nu putem convietui cu ambele parti inauntrul nostru. Si ajungem sa respingem una din parti. Unii  o pastreaza doar pe cea rea, in timp ce altii doar pe cea buna. Altii fac ceva ce e si mai complicat, aleg sa combine cele doua parti. Ei bine, aceasta convietuire intre parti e cea mai dificila. Te pune uneori in dificultatea de a alege intre ceva si altceva. Intre a reactiona intr-un fel sau celalalt. Atunci ajungi sa te ghidezi dupa instinct, si poate instinctul nu iti dicteaza intotdeauna ceea ce e mai bine. Ajungi sa faci un rau pe care il regreti, sau chiar un bine de care mai tarziu iti pare rau.

   Ne complicam viata din start in momentul in care facem o alegere. Inevitabil ajungem intr-o zi sa ne intrebam „Ce-ar fi fost daca...?”. Si nu o sa poti afla niciodata ce-ar fi fost. Nu poti nici sa nu alegi nimic, pentru ca intotdeauna esti fortat de viata sa alegi. Deci viata iti da falsa impresie ca ai ce sa alegi, insa totul se intampla asa cum iti este scris. Si poate uneori, Cel care scrie nu scrie ceea ce vrei tu, ci ceea ce meriti.

   Am impresia uneori ca totul e atat de complicat, si pe zi ce trece devine si mai si. Ar fi atat de simplu daca atunci cand ai simti ca trebuie sa faci ceva, doar sa faci. Sa nu te gandesti la urmari sau pur si simplu sa nu-ti pese. Ar fi atat de simplu daca atunci cand iti e dor de cineva sa-l cauti fara sa-ti fie teama ca poate nu-ti va raspunde sau poate te va respinge. Daca vrei ceva sa poti sa si ai fara sa platesti preturi prea mari, preturi pe care nu ti le permiti. Dar de ce sa fie simplu cand totul e atat de complicat? Cand alegerile te leaga pe veci de ele… Sau poate doar imi place mie sa complic tot ce e simplu. Poate pentru altii dintre voi totul e foarte simplu, traiti prezentul ca si cum nu ar exista trecut sau viitor. Eu nu pot, am momente in care trecutul ma bantuie, iar viitorul ma ingrijoreaza. Timpul ma sperie si as vrea sa-l opresc, insa nu pot. Incerc sa ma gandesc mereu ca totul o sa iasa cum trebuie, indiferent de cat ar dura. Trebuie sa invat sa am rabdare si sa nu mai grabesc lucrurile. Din fiecare zi care trece incerc sa invat ceva desi uneori nu-mi prea iese. Incerc in fiecare zi sa fiu o persoana mai buna, intai cu mine, apoi cu ceilalti. Dar e greu cand in jur gasesti ura si uneori e atat de greu incat ai vrea sa te trezesti dimineata si sa traiesti alta viata, nu pe a ta.

Praf...

In viata, fiecare dintre noi facem greseli, si nu cred ca exista oameni care nu au gresit niciodata cu nimic. Exista greseli mici, greseli mari, greseli reparabile si greseli ireparabile. Se pare ca eu am ajuns sa le fac doar pe cele ireparabile, si aici ma refer la anumite persoane pe care le-am pierdut din viata mea. Sau mai bine zis pe care le-am indepartat de mine.

Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa tac. Vreau sa vorbesc despre asta desi probabil ca nu voi fi inteleasa. Ma doare prea tare dorul lui si nu pot face nimic in legatura cu asta. Imi e rusine sa fac ceva. Imi e teama de o repulsie din partea lui. Ajunsesem ca cred ca le stiu pe toate si eram convinsa ca ceea ce fac eu e bine, insa nu stiam ca o sa ajung sa imi regret fapta. Tot ce fac e sa stau sa privesc cum trece timpul, si mie nu imi trece. Cand vorbesc despre el simt un gol in stomac si o durere mistuitoare in inima. Flacara durerii e oricand gata sa se aprinda. Numai daca aud numele pe care il poarta simt mii si mii de sageti cum imi strapung pielea subtire, iar ochii imi devin straini si goi. Ma doare absenta lui. Facusem din el modelul meu de baiat si acum ajung sa ii compar pe toti cu el. De ce el dintre toti? De ce am ales o persoana pe care nu am privit-o niciodata in ochi? Si de ce nu reusesc sa trec peste? Asta ma doare.

Am fost fericita un timp cu altcineva, cineva cu acelasi nume, si ii comparam mereu. Intr-un final am ajuns la concluzia ca el nu e ceea ce caut eu si am pus punct. Si de atunci ratacesc in cautarea acelui A pe care l-am indepartat si odata cu indepartarea lui, mi-am autodistrus lumea. Am vrut sa tac, dar nu mai pot.. Am tacut si am ascuns durerea asta prea mult. Am ales sa scriu pentru ca nici macar nu pot sa vorbesc despre el fara sa-mi apara lacrimi in colturile ochilor. Nu imi e bine si m-am saturat sa ma ascund, sa spun mereu ca sunt bine, ca nu am nimic. Am devenit rece si indiferenta din cauza asta, tot din cauza asta mi-am pierdut si speranta. Chem inapoi mereu o iubire care m-a ucis, desi stiu si eu prea bine ca nu mai poate fi niciodata ce a fost. Nu mai sper la zile mai bune si nici nu le mai vreau. Vreau doar sa uit de tot si sa nu mai simt nimic. Nimic!!! Pentru ca problema mea e ca simt prea mult. Ori traiesc un sentiment prea intens, ori mai multe in acelasi timp si devin bulversata de propriile mele trairi. Cred ca ar fi mai bine sa nu mai simt nimic. Poate asa reusesc sa uit tot. 

MELODIE!

E noapte.

                             

E noapte. E una din noptile alea in care ma prinde dimineata ascultand o melodie pe repeat, in intuneric, cu castile pe urechi. Simt beat-ul melodiei asteia pana in degetul mic de la piciorul stang. De ce stang? Nu stiu, asa vreau eu. O iau mereu de la dreapta la stanga. Totul se termina in stanga. In stanga am mereu lucrurile care se termina usor.

In ultimul timp simt ca m-am plictisit de tot, de la cap la coada. De la dreapta la stanga. Am un dor imens in inima. Imi e dor de casa, imi e dor de tata, imi e dor de copilarie, imi e dor de anii liceului, imi e dor de vechile prietenii, imi e dor de oameni ieftini, imi e dor de noptile lungi din camera mea rece, imi e dor de liniste, imi e dor de mine. Inchid ochii si nu vad nimic, e doar intuneric. Vreau sa vad zambete, culori vii si ganduri zgomotoase. Rad des, dar cand raman singura ma scufund din nou in abisul din mintea mea. Am obosit iar si astept momentul sa-mi revin. Nu pot sa fac nimic pentru ca stiu ca nimic nu ar ajuta. Nimeni nu ar putea ajuta, trebuie sa-mi revin singura.

Nu inteleg problemele astea ale mele si nu le-am inteles niciodata. Sunt probleme psihice. Cad foarte usor in stari naspa, am nevoie doar de amintiri, de strafulgerari ce-mi trec prin fata ochilor. E nevoie doar sa-mi amintesc ca nu am ceva ce mi-am dorit mult, si nu o sa am niciodata.

Vorbind cu mine, m-am intrebat de ce imi place mie melodia asta atat de mult. Poate pt ca am ajuns si eu sa mint frumos. Cand sunt intrebata, spun ca nu am nimic. De ce? Pentru ca e mai simplu, si stiu ca si daca as spune ce ma apasa, nu s-ar schimba nimic. Atunci cand sunt fericita uit, dar apoi cand cad imi amintesc de tot. Insa am reusit sa nu ma pierd de tot pe mine, si sa nu mai vreau sa ma gaseasca nimeni. Inca imi apartin si cand ma privesc in oglinda nu pot sa ma mint. Incerc sa nu mai gandesc cu inima, si ma chinui din rasputeri sa fiu mereu cat mai rationala, dar uneori o iau razna si bat campii. Ca si acum.

M-am gandit sa ma apuc sa scriu o carte, dar cred ca as deveni prea personala si as deveni eu un fel de personal principal. Sunt prea introvertita ca sa nu iau totul prea personal cand imi pun ideile pe foaie. Cine stie, poate o sa ma apuc de ea in secret, o sa o termin, si o sa o tin ascunsa cativa ani buni, ca apoi sa o recitesc si sa ma amuz copios pe baza a ceea ce am acum in minte.

Sunt foarte sigura ca peste cativa ani o sa fiu straina de aceste ganduri, dar pana atunci le imbratisez, sunt ale mele. Revin la intuneric si la melodie. Play!