Praf...

In viata, fiecare dintre noi facem greseli, si nu cred ca exista oameni care nu au gresit niciodata cu nimic. Exista greseli mici, greseli mari, greseli reparabile si greseli ireparabile. Se pare ca eu am ajuns sa le fac doar pe cele ireparabile, si aici ma refer la anumite persoane pe care le-am pierdut din viata mea. Sau mai bine zis pe care le-am indepartat de mine.

Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa tac. Vreau sa vorbesc despre asta desi probabil ca nu voi fi inteleasa. Ma doare prea tare dorul lui si nu pot face nimic in legatura cu asta. Imi e rusine sa fac ceva. Imi e teama de o repulsie din partea lui. Ajunsesem ca cred ca le stiu pe toate si eram convinsa ca ceea ce fac eu e bine, insa nu stiam ca o sa ajung sa imi regret fapta. Tot ce fac e sa stau sa privesc cum trece timpul, si mie nu imi trece. Cand vorbesc despre el simt un gol in stomac si o durere mistuitoare in inima. Flacara durerii e oricand gata sa se aprinda. Numai daca aud numele pe care il poarta simt mii si mii de sageti cum imi strapung pielea subtire, iar ochii imi devin straini si goi. Ma doare absenta lui. Facusem din el modelul meu de baiat si acum ajung sa ii compar pe toti cu el. De ce el dintre toti? De ce am ales o persoana pe care nu am privit-o niciodata in ochi? Si de ce nu reusesc sa trec peste? Asta ma doare.

Am fost fericita un timp cu altcineva, cineva cu acelasi nume, si ii comparam mereu. Intr-un final am ajuns la concluzia ca el nu e ceea ce caut eu si am pus punct. Si de atunci ratacesc in cautarea acelui A pe care l-am indepartat si odata cu indepartarea lui, mi-am autodistrus lumea. Am vrut sa tac, dar nu mai pot.. Am tacut si am ascuns durerea asta prea mult. Am ales sa scriu pentru ca nici macar nu pot sa vorbesc despre el fara sa-mi apara lacrimi in colturile ochilor. Nu imi e bine si m-am saturat sa ma ascund, sa spun mereu ca sunt bine, ca nu am nimic. Am devenit rece si indiferenta din cauza asta, tot din cauza asta mi-am pierdut si speranta. Chem inapoi mereu o iubire care m-a ucis, desi stiu si eu prea bine ca nu mai poate fi niciodata ce a fost. Nu mai sper la zile mai bune si nici nu le mai vreau. Vreau doar sa uit de tot si sa nu mai simt nimic. Nimic!!! Pentru ca problema mea e ca simt prea mult. Ori traiesc un sentiment prea intens, ori mai multe in acelasi timp si devin bulversata de propriile mele trairi. Cred ca ar fi mai bine sa nu mai simt nimic. Poate asa reusesc sa uit tot. 

MELODIE!

E noapte.

                             

E noapte. E una din noptile alea in care ma prinde dimineata ascultand o melodie pe repeat, in intuneric, cu castile pe urechi. Simt beat-ul melodiei asteia pana in degetul mic de la piciorul stang. De ce stang? Nu stiu, asa vreau eu. O iau mereu de la dreapta la stanga. Totul se termina in stanga. In stanga am mereu lucrurile care se termina usor.

In ultimul timp simt ca m-am plictisit de tot, de la cap la coada. De la dreapta la stanga. Am un dor imens in inima. Imi e dor de casa, imi e dor de tata, imi e dor de copilarie, imi e dor de anii liceului, imi e dor de vechile prietenii, imi e dor de oameni ieftini, imi e dor de noptile lungi din camera mea rece, imi e dor de liniste, imi e dor de mine. Inchid ochii si nu vad nimic, e doar intuneric. Vreau sa vad zambete, culori vii si ganduri zgomotoase. Rad des, dar cand raman singura ma scufund din nou in abisul din mintea mea. Am obosit iar si astept momentul sa-mi revin. Nu pot sa fac nimic pentru ca stiu ca nimic nu ar ajuta. Nimeni nu ar putea ajuta, trebuie sa-mi revin singura.

Nu inteleg problemele astea ale mele si nu le-am inteles niciodata. Sunt probleme psihice. Cad foarte usor in stari naspa, am nevoie doar de amintiri, de strafulgerari ce-mi trec prin fata ochilor. E nevoie doar sa-mi amintesc ca nu am ceva ce mi-am dorit mult, si nu o sa am niciodata.

Vorbind cu mine, m-am intrebat de ce imi place mie melodia asta atat de mult. Poate pt ca am ajuns si eu sa mint frumos. Cand sunt intrebata, spun ca nu am nimic. De ce? Pentru ca e mai simplu, si stiu ca si daca as spune ce ma apasa, nu s-ar schimba nimic. Atunci cand sunt fericita uit, dar apoi cand cad imi amintesc de tot. Insa am reusit sa nu ma pierd de tot pe mine, si sa nu mai vreau sa ma gaseasca nimeni. Inca imi apartin si cand ma privesc in oglinda nu pot sa ma mint. Incerc sa nu mai gandesc cu inima, si ma chinui din rasputeri sa fiu mereu cat mai rationala, dar uneori o iau razna si bat campii. Ca si acum.

M-am gandit sa ma apuc sa scriu o carte, dar cred ca as deveni prea personala si as deveni eu un fel de personal principal. Sunt prea introvertita ca sa nu iau totul prea personal cand imi pun ideile pe foaie. Cine stie, poate o sa ma apuc de ea in secret, o sa o termin, si o sa o tin ascunsa cativa ani buni, ca apoi sa o recitesc si sa ma amuz copios pe baza a ceea ce am acum in minte.

Sunt foarte sigura ca peste cativa ani o sa fiu straina de aceste ganduri, dar pana atunci le imbratisez, sunt ale mele. Revin la intuneric si la melodie. Play!

O noua etapa.

A inceput o noua etapa din viata mea, si desi acum ar trebui sa dorm din cauza cursurilor de dimineata, inca sunt treaza. Sunt atat de obosita, si totusi am atat de multa energie. Ultima saptamana, de la ultimul meu post, a fost foarte agitata. Am plecat de acasa cu o valiza plina de sperante, lasand in urma multa durere si mult dor. Desi aici ma simt ca acasa, durerea muta din sufletul meu imi umple uneori ochii de lacrimi. Imi e dor de ce aveam acolo, imi e dor de ai mei, imi e dor de Blue, imi e dor de casa. Imi lipsesc toate de acolo.

Dar in sufletul meu s-a strecurat un OM. Un om bun care ma vede asa cum sunt, fara masca. Omul cu care adorm in gand in fiecare seara. Un om care imi e alaturi si psihic si fizic, si pentru el abia astept sa ajung inapoi acasa. Totul s-a intamplat atat de repede ca nici noi nu cred ca ne-am dat seama cand. Si desi stiu ca aproape orice relatie incepe cu “El e altfel” si se termina cu “Toti sunt la fel”, cred ca el se va remarca din multime. Are ceva in ochi, ceva ce vad si in ochii mei.

Probabil ca o sa incep sa lipsesc perioade din ce in ce mai lungi. Imi cer scuze de pe acum, dar o sa incerc sa mai scriu din cand in cand cate ceva. Aveti grija de voi pana data viitoare. Va pupa Cris.

Poa' sa fie fara titlu?

De cand ma stiu am incercat sa traiesc in asa fel incat sa nu trec prin viata ca gasca prin apa. Am incercat sa fac din fiecare moment ceva special, si sa invat ceva din fiecare greseala. Si mi-am dat seama cat de mult te schimbi atunci cand inveti ceva din greseli. Atunci cand gresesti incerci sa faci in asa fel incat cu timpul sa nu mai repeti greseala. Si asta te schimba... In rau sau in bine, asta nu stiu.

Ceea ce am schimbat eu a fost modul de a ascunde ceea ce simt. Si nu e un lucru bun, pentru ca asta te macina pe tine pe interior, si simti cum fiecare cuvant nespus iti macina sufletul incet dar sigur. Apoi incepi sa ai regrete, sa te gandesti ce ar fi fost daca ai fi spus, daca ai fi reactionat din pur instinct intr-un anumit punct al vietii. Cateodata e bine sa te lasi dus de val si sa faci ce spune inima, dar nu toti putem face asta. Eram adepta stilului astuia de viata pana cand am ajuns sa ranesc persoane dragi cu reactiile mele. De atunci am devenit mult mai calculata si reactionez mai mult dupa ce analizez situatia. Si am ajuns sa pierd alte persoane din cauza asta, deci oricum o dai tot nu e bine, tot pierde cineva, iar eu am ales sa cred ca e mai bine sa pierd eu decat sa piarda altii.

“Dar timpul trece, nu sta sa-ti legi tu siretul”, si te trezesti peste ani ca esti acuzat ca te-ai schimbat, si culmea, de persoane care credeau ca te cunosc. Dar aceste persoane nu se gandesc niciodatata ca ele sunt motivul pentru care tu te-ai schimbat. Incercam intotdeauna sa ne modelam dupa cineva anume. Dar de ce? Acele persoane ar trebui sa ne accepte asa cum suntem, caci altfel de ce ar mai merita efortul? Eu am ales sa nu mai fac astfel de schimbari, si ca daca o sa vreau sa ma schimb candva o sa o fac pentru ca eu o sa consider ca fac ceva gresit, si nu ca sa fac pe plac cuiva. Poate e un mod gresit de a gandi pentru unii, insa mie mi se pare cel mai corect. Intradevar este bine sa fii usor modelabil, sa te mulezi dupa o persoana,  dar trebuie sa faci asta doar atunci cand simti ca trebuie. Am ajuns la astfel de concluzii trecand prin anumite situatii, iar drumul pana aici nu a fost deloc usor, si as prefera ca toti sa invete ceva din ceea ce spun cei “mai mari”, sau mai bine zis mai trecuti prin viata, pentru ca eu una nu sunt mare. Si nu ma aflu nici in pozitia din care sa dau sfaturi, insa cert e ca nu doresc nimanui lucruri rele. Asa sunt eu. Sunt prea fina uneori. Dar pot si si colturoasa, nu-i problema.

E toamna iar..

E toamna. E toamna in suflet, e toamna in cuget, e toamna afara, e toamna inauntru. Totul e pictat in culori de toamna. Frunzele incep sa rugineasca iar copacii incep sa capete un aspect neglijent. Se dezbraca de frunze asa cum se dezbraca un om de haine. Si or sa ramana singuri si goi in fata iernii, tocmai d-aia spun uneori ca toamna e inceputul durerii. Dar e o durere placuta, o durere singuratica si muta. De asta imi place mie toamna atat de mult, probabil de asta m-am si nascut toamna. Am imprumutat din trasaturile toamnei, probabil m-a placut mult de mi-a dat atat. Dar nici iarna nu m-a ocolit caci era o zi cu ninsoare cand am fost adusa in lume. Un mijloc de Noiembrie friguros.

De la toamna am imprumutat melancolia, romantismul si durerea surda, in schimb de la iarna am imprumutat raceala si sufletul alb ca neaua. Introvertirea nu stiu exact de la cine am imprumutat-o, dar tind ca cred ca de la toamna.

Toamna asta e toamna schimbarilor. Ma indepartez de ceea ce port in suflet. O sa invelesc totul intr-o catifea rosie si o sa incui bine intr-o cutiuta de bronz, apoi o sa arunc cheia. Cutiuta o s-o pastrez si o sa las praful sa se aseze pe ea cu speranta ca n-o s-o mai dechid vreodata. Am inceput sa imi pun intrebari daca tot ceea ce se intampla e din vina mea sau din vina altcuiva. Am reusit sa-mi gasesc greselile, si sa-mi dau seama ca nu e doar vina mea, si nu doar vina altcuiva. E vina comuaa. Insa concluzia importanta la care am ajuns e ca nu e nimic in neregula cu mine, ci e ceva in neregula cu lumea care ma inconjoara.

Imi aduc aminte de atunci cand eram copii si ne doream sa crestem mari. Cati din noi suntem multumiti de ceea ce s-a intamplat cu viata noastra intre timp? Cati dintre noi am ajuns sau vom ajunge ceea ce ne doream? Eu una sunt sigura ca n-am ajuns baietel, asa cum imi doream. Nu sunt multumita nici de unde am ajuns inca, dar sunt multumita de ceea ce sunt. Sunt multumita de sufletul meu care a supravietuit multor incercari, si de caracterul meu care nu a ruginit in timp.

E toamna iar, e anotimpul melancoliei si intrebarilor fara raspuns. Cel putin pentru mine. E anotimpul in care toate mor ca sa renasca sub caldura soarelui de Martie... E toamna si doare...

Inchin un pahar de vin

Cand sunt trista incerc sa ma gandesc ca in 10 ani de acum o sa zambesc cu gura pana la urechi cand o sa imi amintesc de greselile facute. O sa rad si de paharul asta de vin pe care il inchin in cinstea prostiei si a dezamagirilor. Dezamagiri care m-au facut sa iubesc mai putin in fiecare zi, si din cauza carora sufletul meu a devenit un teren arid. Spun arid si nu sterp, pt ca astept o ploaie de Mai sa-mi ude sufletul. Astept sa ma trezesc din visul asta urat pe care l-am construit in jurul meu.

Deja imi imaginez un alt pahar de vin, in alt loc, asezata intre doua brate calde intr-o seara racoroasa de Septembrie, si zambetele de pe doua chipuri depanand amintiri. Amintindu-ne de greselile adolescentei, de momentele in care am actionat fara sa gandim, de anii petrecuti impreuna pana atunci. Sau poate o sa fiu tot singura, intre 4 pereti reci cu o sticla de vin si un pahar. Nu am de unde sa stiu ce o sa fie, dar gandul imi zboara la mai bine.

Aud aproape in fiecare zi pareri despre mine. Dar nu poate nimeni mai bine ca mine sa ma descrie. Mi s-a spus ca am caracter cu doua fete, am fost judecata pentru nesiguranta, pentru teama, pentru cuvinte nerostite. Dar ceea ce nu stiu unii oameni e ca numai Dumnezeu e in masura sa imi judece faptele. Si dupa vorba “Nicio fapta fara rasplata” imi astept rasplata daca am gresit. As vrea sa pot sa las pe cineva sa ma cunoasca in totalitate, dar nu pot. Asta mi-e firea. Doar eu le stiu pe toate, doar eu imi stiu calitatile si defectele, doar eu stiu ce port in suflet. Si daca crezi ca ma cunosti, afla ca nimeni nu ma cunoaste. Ma uimesc chiar si pe mine uneori.

Dar am invatat ca pot sa fiu ambitioasa daca vreau. Pot sa lupt pana in panzele albe cand imi doresc ceva neaparat. Si daca nu vreau ceva, inseamna ca nu am nevoie. Nu colectez amintiri si persoane, si de azi inainte nu mai vreau sa imi amintesc de trecut. Inchin paharul asta de vin pentru cuvintele scumpe spuse unor oameni ieftini, pentru lacrimi, durere si indiferenta. Pentru iubirea oarba si pentru standardele pe care mi le-am impus. Pentru esecurile pe care le-am avut, si pentru ca drumul pana aici nu a fost drept, ci a fost plin de serpentine. Pentru oamenii carora le-am fost alaturi si apoi s-au dat la fund. Pentru cei care cred ca ma cunosc dar habar nu au ca nu stiu nimic. Pentru capacitatea de regenerare, pentru ca am cazut de 7 ori si m-am ridicat de 8. Pentru un an din viata pe care l-am pierdut aiurea, si pentru lucrurile pe care le-am invatat in acest an. Pentru prieteniile false si vorbele urate. Pentru ca toate trec, si pentru un nou inceput. Cheers! 

                                           

E usor sa fii rau.

Ce usor e sa critici ce fac ceilalti. Ce usor e sa iti bati joc de munca unui om care poate candva te-a considerat prieten. E usor sa judeci cand nu stii nimic despre o persoana. Cand nu stii ce are in suflet, cand nu stii prin ce trece, cand nu stii ce l-a adus in situatia sa faca ceva anume. E usor sa fii nesimtit, insa e foarte greu sa fii amabil, in timp ce e atat de usor sa arunci in stanga si in dreapta cu vorbe grele.

Nu, nu sunt perfecta si nici nu as vrea sa fiu vreodata. Pentru ca nu exista oameni perfecti, iar cei care se cred perfecti se mint singuri. Nu pot sa fiu nesimtita oricat de mult as vrea. Nu imi plac toti oamenii, de fapt poate nu plac pe nimeni. Nu stiu ce sa spun exact, dar desi nu imi plac multi oameni, aleg sa nu ranesc pe nimeni cu asta. Nici pe mine nu ma place toata lumea, sunt constienta de asta. Sunt doar un om, si nu incerc sa impresionez pe nimeni. Un om care in marea asta de oameni rai incearca sa isi pastreze integritatea si sa faca doar ceea ce ii place. Si imi place sa scriu. Nu conteaza cum si cat atata timp cat imi pastrez pasiunile. Si imi e foarte greu sa nu devin nesimtita cand sunt inconjurata de oameni nesimtiti. Imi e greu sa raman amabila, mi-ar fi foarte usor sa raspund cu aceeasi moneda, dar aleg calea mai grea. Aleg sa raspund cu un zambet, asta e cea mai puternica arma a mea. Incearca sa raspunzi cu un zambet unui om care te ataca, si ai sa-l vezi dezarmat. Ai sa vezi ca-l enerveaza zambetul ala al tau, si intr-un final cedeaza.

Poate daca am incerca sa fim mai buni uni cu ceilalti lumea asta ar fi o lume mai buna. Ar exista armonie, prietenii sincere, oameni adevarati. Cat traim cunoastem tot felul de persoane. Ne e greu sa tinem minte pe toata lumea, dar cel mai usor ii tii minte pe aceia care te-au facut sa te simti in diferite feluri. O sa spui cuvinte scumpe oamenilor ieftini, o sa fii ranit/a, o sa fii criticat/a, o sa ii vezi cum te arata cu degetul. Stii ce trebuie sa faci in situatiile astea? Sa tii capul sus. Sa te comporti ca si cum esti un rege/ o regina. Un rege sau o regina, nu un print sau o pritesa. Un rege sau o regina. Printi si printese se cred destui, tu trebuie sa stai deasupra lor. Lumea arata altfel de acolo de sus. Nu mai doare atat de tare.

Va urasc oameni falsi si rai.

                                               

Am redevenit eu.

Imi era chiar dor de vechea eu. Asa ca am cautat prin sufletul meu imprafosat si murdar si am gasit-o acolo intr-un colt. Era nervoasa si s-a ascuns iar dupa sarcasm cand i-am spus ca nu sunt la fel de puternica cum e ea si ca oficial imi dau demisia din functia de adult. M-a privit cu ochi nesiguri si mi-a spus ca stia ca intr-o zi o sa am nevoie de ea sa ma inlocuiasca. I-am spus ca o sa plec de tot si m-a rugat cu jumatate de gura sa mai raman ca are nevoie si ea de sentimente. Stia ca singura, fara mine, ar deveni goala pe dinauntru, si ea nu e totusi atat de rea si rece, doar ca nu e capabila sa simta iubirea. A zis doar asa, in cazul in care o sa apara vreodata, sa fie totusi capabila sa arate ceva chiar daca nu o sa fie ea cea care o sa arate, ci o sa fiu eu. Tanjeste si ea dupa un suflet cald, dar e constienta ca l-ar indeparta imediat cu felul ei de-a fi.

Asa ca totul a revenit la normal, am iesit din stari de depresie si din ganduri ciudate. M-am trezit intr-o dimineata altfel. Nu mai durea, si aveam un chef nebun sa ascult vechea mea muzica. Asa ca am deschis laptop-ul si am sters toata muzica trista si ce mai aveam eu pe acolo si mi-am reimprospatat winamp-ul. Am schimbat pe Parazitii si C.T.C. ooooh si ce dor mi-a fost de ei. Cert e ca mi-au dat o stare de placere de a enerva pe toata lumea. Dar cum lumea stie cine sunt si cum ma cheama mi-a fost cam greu sa-i enervez fiind obisnuiti cu mine.

Adevarul e ca m-am plictisit si ca numar zilele pana la inceperea anului universitar. E ciudat pt ca eu nu am facut niciodata asta, n-am numarat niciodata zilele pana la un eveniment. Cert e ca abia astept sa ma mut la Brasov, sa cunosc oameni noi, sa ma pierd prin oras, abia astept glumele si caterincile, abia astept sa-mi cunosc real colegele de apartament, abia astept sa-mi fie dor de acasa. Abia astept plimbarile lungi cu trenul, cu castile in urechi si cu lumea din jurul meu data pe off. Abia astept cursurile, diminetile cu oameni somnorosi ca au petrecut toata noaptea si glumele de a doua zi. Sunt entuziasmata la maxim de aceasta schimbare ce intervine in viata mea. Stiu ca o sa ma schimbe si pe mine, poate o sa ma mai maturizeze, poate o sa ma faca sa devin altcineva, ceea ce e foarte putin probabil, insa niciodata nu se stie. Cel mai amuzant e ca deja imi pare rau ca facultatea tine doar trei ani... Numai mie putea sa-mi para rau de asta, tinand cont ca nici nu a inceput.

Am descoperit de curand o filmare de la un eveniment din Bucuresti, TEDx, unde Deliric1 de la C.T.C. a recitat o poezie. Nu cred ca e corect modul asta de a spune, dar cert e ca pe mine m-a hipnotizat. Nu mai stiu exact de cate ori l-am ascultat, dar nu imi pierd niciodata placerea de a-l auzi. Are el un stil aparte, si departe de toate glumele lui si felul in care se afiseaza in public, are ceva aparte de restul. In fine, hai ca o dam in diverse si nu-i bine. Nu sunt aici ca sa-l laud, asa ca va las filmuletul :

                                        

Ramai tu!

Ce faci atunci cand ai doar o sansa sa ai ceea ce iti doresti, insa momentul nu e perfect? Ce faci daca e genul ala de sansa care vine o singura data in viata? Iei momentul asa cum e sau il lasi sa-ti scape? Te minti singur ca totusi nu e singurul moment si mergi mai departe?

“Temptation leans on the doorbell, but opportunity may knock only once.” Asta e unul din citatele mele preferate. Cred ca deciziile pe care le are fiecare de luat nu ar trebui sa fie influentate de alti “factori de mediu”. Cred ca in viata ai dreptul tau ca fiinta umana sa faci ceea ce doresti sa faci. Sa devii ceea ce vrei sa fii si sa iti pastrezi integritatea. Sa nu iti pese de critici, pentru ca sunt multi oameni care vor sa te dea inapoi. Cred ca fiecare persoana e perfecta in felul ei, pentru ca Dumnezeu nu face greseli. Te-a lasat asa cum esti pentru un motiv, chiar daca tu incerci mereu sa te modelezi dupa unul si dupa altul. In final ceea ce conteaza e sa iti placa tie rezultatul final. Sa fii genul ala de persoana care nu se schimba dupa cum bate vantul, dar sa fii capabil de adaptare, pentru ca viata e intr-o continua miscare. Gandeste-te ca orice ar fi, viata nu se opreste in loc din cauza suferintei tale. Ia fiecare moment ca si cum ar fi unic, pentru ca asa e. Fa ceea ce vrei, traieste viata ta fara a vrea sa fii altcineva. Ramai sincer intai cu tine si apoi cu cei din jur. Te doare? Urla cat te tin plamanii. Esti fericit? Sari in sus pana la cer. Esti frustrat? Exprima-ti frustrarile. Vrei o schimbare? Fi tu schimbarea pe care o vrei in lume! Nimeni nu iti garanteaza niciodata succesul, dar vei fi multumit ca ai incercat. Iubeste-te asa cum esti pentru ca nu mai e nimeni in lumea asta mare exact ca tine. Esti unic. Creaza-ti standarde. Depaseste-ti limitele si vezi unde se ajunge. Incearca! Daca nu incerci nu vei avea niciodata ceea ce iti doresti.

Nu lasa pe nimeni sa iti dicteze ce sa faci cu viata ta. Fa singur alegerile in viata. Consulta-te doar, asculta si fa cum vrei tu. Sustine-ti ideile si parerile. Lupta pana in panzele albe pentru ele. Ia sansele asa cum vin si vezi unde se ajunge. Daca nu ajungi unde vrei tu, ai avut de invatat din greseli, daca vei ajunge unde vrei tu o sa fii multumit. Ia orice sansa! Ia multe sanse! Ia toate sansele care vin!

Urasc parintii care le impun copiilor carierele pe care sa le urmeze. Am norocul sa am niste parinti care foarte rar mi-au impus ceva anume. Si asta pentru ca au incredere in mine ca om. M-am lasat mereu sa gresesc ca sa invat si sunt mandri de mine. M-au lasat sa imi fac singura alegerile in viata si mi-au oferit un umar pe care sa plang daca planurile nu au mers cum am vrut si mi-au dat speranta ca data viitoare o sa fac alegerea corecta. M-au lasat sa merg la ce Facultate vreau eu, la ce Universitate vreau eu. Mi-au respectat intotdeauna cerintele cu conditia sa fie decente. De asta ii iubesc atat de mult. Pentru ca eu sunt o rebela prin definitie. Au preferat sa ma vada fericita decat chinuita. Orice ar fi, orice s-ar intampla, o sa raman toata viata pustoaica lor rebela, pentru ca nu m-am abatut niciodata de la drumul meu pentru nimic si pentru nimeni. Am stiut intotdeauna ce vreau si ce nu. Mi-am sustinut intotdeauna parerile si le-am adus argumente.

Cineva mi-a spus odata ca o sa ajung ceea ce imi doresc si unde imi doresc. Mi-a vazut sclipirea din ochi si felul in care ma comport. A spus ca am ceva anume, ceva ce ii atrage pe toti si ca daca as vrea as putea sa-l fac si pe Diavol sa ma urmeze. Nu stiu daca are dreptate sau nu, dar stiu ca fiind o scorpie uneori poti sa ai ceea ce iti doresti. Fii bland, si ataca atunci cand vine momentul. Ia ceea ce e al tau si nu te lega de nimeni prea mult. Nu te lega de persoane care or sa-ti taie legaturile. Stai pe propriile picioare fara sa te agati de nimic. Abia atunci esti independent!

Melodie

N-am idee de titlu

OK, cred ca e timpul sa dau cartile pe fata si sa admit ca am o problema. Am jucat mult prea mult aceeasi carte si pe celelalte le-am lasat intoarse cu fata in jos. Dar acum o sa le arat. Pana acum am jucat cartea “sunt OK”, si a fost OK o perioada. Am reusit sa mint pe toata lumea ca sunt bine, ca sunt fericita, ca sunt optimista, ca sper, ca e OK mai pe scurt. Si ei au cumparat toate aceste minciuni. Pentru ca sunt o actrita buna. Radem, zambim, glumim, dar cand raman singura intre patru pereti acolo apare drama. Am tot jucat dintr-o extrema in alta destul de des. Am impins totul la extrem pentru ca asta stiu eu sa fac cel mai bine. Pana si eu insumi sunt dusa la extrem cu tot.

Da, sunt instabila psihic si emotional. Si am ales sa fug de toata lumea, sa ma inchid in mine si sa ma mint in primul rand pe mine ca totul e frumos. Dar nu e frumos, e urat! E cel mai urat! M-am inchis in mine, mi-am intemnitat sufletul si am ales sa ucid orice fel de sentiment. Si ce crezi ca mi-a iesit? Nu! Parca totul e de zece ori mai intens. Simt orice sentiment oricat de mic mai intens ca niciodata. Durerea a devenit aproape insuportabila si sufletul meu e pe cale sa cedeze. Ma simt singura pentru ca asa am ales sa fiu. Am crezut ca e mai bines a fiu singura, ca sunt mai bine asa, ca sunt o persoana mai buna. Dar asa nu fac decat sa ma chinui. Am devenit mai dura, mai rece, mai nepasatoare. M-am izolat de toata lumea, n-am mai lasat pe nimeni sa ma atinga. In interiorul meu tanjesc dupa o vorba buna spusa din suflet, dar parca tot ce ma inconjoara e rece ca gheata. Dar astea sunt consecintele faptului ca m-am indepartat de tot.

Izolarea duce la depresie. Dupa indelungi nopti cu mine am ales sa ajung la o concluzie, sa admit ca am o problema. Am cazut in depresie. Si sunt asa de ceva timp, doar ca nu am avut curajul sa o spun. Mai interesant e ca se pare ca eu in loc sa cer ajutor, ii indepartez pe toti. Simt un fel de repulsie pentru toata lumea si vreau sa fiu doar singura. Nu vreau sa mai impovarez pe nimeni cu prostiile mele pentru ca nimeni nu ar intelege ce se intampla. Sunt chestii minore, dar adunate au facut totul mai rau. Probabil ca pentru multa lume sunt lucruri carora nu le-ar da importanta. Era o vreme cand nici eu nu le dadeam si treceam peste ele, calcam pe suflete, dar totul a devenit mult prea greu. Mi-au impovarat sufletul pentru ca am ales sa imi pese. Si il simt atat de greu, totul ma apasa. Ingerul meu pazitor zboara cu aripi de plumb. Se chinuie sa se inalte dar nu poate. E prins aici cu mine in intuneric. Incearca sa ma ajute, sa imi dea speranta si sa aduca putina lumina, dar e prea traziu. Deja m-am imprietenit cu demonul. Am crezut ca prietenia cu el o sa ma ajute sa nu mai simt nimic, dar ca orice demon m-a inselat. A adus decat durere si suferinta cu el. Si imi rog ingerul… te rog fa ceva. Ajuta-ma, nu ma lasa asa. Apari odata! Unde esti? Am obosit sa te astept, am obosit sa te inlocuiesc cu alti ingeri, cu demoni cu chip de inger. Hai, vino! Am nevoie de tine sa ma scoti din treaba asta in care m-am bagat. Am nevoie de putina bunatate. Dar nu imi aud decat propriul ecou. In rest, e liniste….