intrebari...

  Ma simt… inumana. De ce naiba am revenit iar la gandurile astea nu stiu. De ce simt ca totusi ceva nu e in regula cu mine? Ca parca ceva din mine e mort de muuuuult timp? Ce se intampla? Ce-mi lipseste? De ce n-am liniste? De ce mereu cand cred ca totul e ok cad iar ? Si nu-i nimic, stiu ca o sa ma ridic din nou. Dar mi-e teama sa ma mai ridic ca sa nu cad iar. De ce trebuie sa mint ca e totul ok? De ce nu se uita nimeni in ochii mei sa-mi spuna ca nu e totul ok? Ca stie ca nu e totul ok. Sa vrea sa afle, sa-mi dea un umar pe care sa-mi las capul? Sa nu intrebe nimic, doar sa fie acolo...

  Nu mai vreau sa ma ascund dupa zambete, vreau sa-mi vars lacrimile. Am si uitat cand am plans ultima data. Nu vreau sa fiu slaba, dar stiu si eu ca vine un moment in care trebuie sa dai totul afara si s-o iei de la capat. Eh, aici e limita mea. Am ajuns la limita. O sa dau totul afara, o sa-mi scot sufletul, o sa-l spal cu lacrimi amare si cu un pahar de vin. O sa fie ca nou. O sa vrea sa experimenteze iar. Si iar n-o sa asculte ca ce face nu e bine. Suflete? De ce esti naiv? De ce crezi ca toate sufletele din jurul tau sunt ca tine? Nu sunt ! Asculta-ma ! Ai incasat destule. Las-o asa acum. Detaseaza-te, uita de tot.

  Si stii cand s-a terminat totul? Cand pana si cel mai puternic cedeaza...