Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi..

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi...

Acolo, în căldura aia sufocantă, lumina îi ardea ochii. Îi era greu să vadă la câțiva metri în față, însă încerca din răsputeri să-i zărească silueta. Simțea cum soarele îi arde fiecare părticică a corpului, dar se încăpățâna să rămână. Îl aștepta, așa cum a făcut dintotdeauna. Până la urma, îl așteptase o viață, de ce l-ar lăsa acum singur? Îi promisese că acolo unde merge el, va fi si ea. Nu ca o umbră, în spatele lui, ci mereu lângă el. Timpul trecuse peste ei, dar ei parcă întinereau, iar scânteia din ochii lor care se aprindea  de fiecare dată când se priveau era încă prezentă.

Întotdeauna i-a plăcut să-l privească cum își urmeaza rutina zilnică. Dar cel mai mult și cel mai mult îi plăcea să-l privească cum doarme. Se cuibarea acolo în fotoliul învechit de anii care trecuseră peste el si peste ei și îl privea. Îi placea cum arăta acolo nemișcat, între așternuturile albe. Îi plăcea inocența de pe fața lui, și mișcarea pieptului său în timp ce respira. La asta se gandea in timp ce îl privea acum jucandu-se ca un copil cu câinele în apa. Îi placea mai ales că latura asta copilarească a lui apărea doar atunci când era cu ea. Nimeni nu ar fi crezut că un om ca el, cu statura si duritatea lui putea fi atât de dulce. Dar ea știa cine e el. Și el știa cine e ea. Și asta, era cel mai important lucru.

Când l-a privit venind spre ea, a simțit că atunci, acolo, se indragostea a mia oara de el.

Și părul îi mirosea a lămâi si a mere verzi, ca în ziua când l-a întâlnit prima oară...

Despre ei, despre parintii mei..

Am vrut de multe ori sa scriu despre ei, despre parintii mei. Si am scris o data, insa am pierdut fisierul. Asa ca ma vad pusa in situatia in care o sa o iau de la capat.

Mama. Mama e persoana care te va ierta mereu, indiferent ce ai face. Mereu vei fi copilasul ei, si la 50 de ani. Mama a realizat ca am crescut, poate a durut-o sa-mi ofere libertatea de care aveam nevoie, insa mi-a dat drumul sa fac ceva cu viata mea. Stiu ca o doare de fiecare data cand ma vede la usa cu bagajul in mana stiind ca n-o sa ma vada cateva zile. Si recunosc mereu lumina din ochii ei atunci cand vin acasa. O lunga perioada de timp am fost doar noi doua. Si m-a crescut asa cum a putut. M-a invatat sa fiu modesta, sa nu cer lucruri pe care nu le pot avea, dar nu mi-a spus niciodata sa nu visez ca intr-o zi o sa am tot ce-mi doresc. Mi-a spus mereu sa tin capul sus indiferent de situatia prin care treceam. M-a lasat sa vad ce e bine si ce e rau pentru mine ca mai apoi sa-i dau dreptate. M-a format, mi-a dat educatie, si mi-a pus caldura in suflet. Mi-a spus mereu ca o sa reusesc, si ca daca vreau sa cedez vreodata, sa ma gandesc ca ea e cel mai bun exemplu de model de urmat pentru mine. Si asa e. Mama mea e o luptatoare. Si i-am mostenit taria.

Tata. E usor sa fii tata, insa e greu sa fii tatic. Tata e persoana care ma sprijina mereu si imi arata cand gresesc. Vede in mine persoana pe care nici eu nu o vad momentan. Stie ca o sa reusesc atunci cand pana si eu ma indoiesc. Nu e perfect, nimeni nu e perfect. Insa asa cum e stiu ca ma iubeste si ma accepta asa cum sunt. Poate nu intelege multe lucruri care se petrec in viata mea, dar stiu ca incearca. M-a sprijinit si ma sprijina neconditionat. Ma incurajeaza mereu sa lupt impotriva a tot ceea ce imi apare in cale. El stie fara sa-i spun cine sunt.

Am cei mai buni parinti, si faptul ca ii dezamagesc, desi ei nu stiu asta, si ca eu la randul meu nu sunt cea mai buna fiica ma doare. Dar poate pur si simplu simt nevoia sa o iau pe alte drumuri ca sa-mi dau cine sunt si ce vreau. Sa gasesc locul in care ma simt perfecta, insa ceea ce stiu cel mai bine e ca exista doar un loc pe lumea asta pe care il pot numi acasa, si acel loc e in sanul familiei.

Ar mai fi foarte multe de spus, insa nu-mi gasesc cuvintele potrivite. Cred de fapt ca sufletul meu nu are destule cuvinte sa exprime ceea ce simt pentru ei, asa ca o sa las muzica sa vorbeasca pentru mine, se pricepe mai bine: 

           

           

Si nu in ultimul rand, versurile unei poezii care imi place foarte mult :

"Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

...

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,

Si sa lase-n viata calul."

(Spiridon Popescu, Doamne, daca-mi esti prieten) 

Speranta?

Am renuntat de mult sa mai incerc sa scriu despre fericire. Am renuntat de mult sa-i mai caut definitii. La naiba, am incetat chiar sa o mai si caut. M-am plictisit chiar sa o si astept, asa ca incerc in fiecare zi sa ma bucur de ceva.

E adevarat ca fericirea vine din lucruri marunte. Multi cred ca scopul vietii e sa atingi fericirea. Eu cred ca trebuie sa faci din fericire drumul tau in viata. Sa traiesti fiecare zi fericit, asta cred ca te face sa te simti un om implinit.

Insa fericirea aia mica si draguta care iti da aripi e trecatoare. Si dupa ce ii trece efectul te regasesti cu picioarele pe marginea prapastiei. Si simti din nou cum aluneci. Uiti cine esti, uiti ce vrei, uiti ce te defineste. Si vrei doar sa cazi acolo. Vrei sa uiti de tot si crezi ca abisul ala e scaparea ta. Dar nu, acolo in abis nu e liniste. Gandurile ti se lovesc mereu de niste pereti invizibili si ricoseaza cu un sunet surd. Si se intorc inapoi in mintea ta. Si le auzi mereu mai tare si mai tare. Simti cum te macina, cum omoara si ultimul strop de speranta de a vedea lumina. Si stai acolo... Doar stai. Nu faci nimic pentru ca te simti mult prea neajutorat. Si iti vine sa-ti bagi pula in tot, pentru ca pur si simplu nu mai gasesti rezolvare la nimic. Ti se pare ca nimic nu e asezat in viata ta asa cum trebuie. Ca toate trec pe langa tine si iti zambesc in timp ce se indeparteaza. Iti zambesc ironic. Si asta te enerveaza! Pentru ca tu stii ca sunt lucruri pe care ti le doresti atat de mult, si nici macar nu le poti atinge!

Simti ca visele tale sunt prea mari pentru tine, insa nu incetezi sa speri la o minune. Le rememorezi in fiecare seara cand te asezi pe pat. Iti inchizi ochii si iti lasi imaginatia sa zboare. Si adormi asa, imaginandu-ti cum va arata viata ta peste cativa ani. Uiti ca nici acum nu esti ceea ce visai cu ceva timp in urma... Si adormi... Si cand te trezesti simti ca esti alt om. Simti ca poti s-o iei de la capat! Si te ridici dimineata din pat cu speranta in suflet si cu zambetul pe buze.. Poate intr-o zi o sa reusesti.

E timpul pentru o schimbare

Am nevoie de o pauza, o pauza de la tot. Linistea mea interioara rataceste singura undeva departe de mine, pe pamant neutru. Am incercat sa o chem inapoi, dar nu vrea sa vina, e ca un copil rasfatat. Asa ca am hotarat sa o caut in mine, sa petrec mai mult timp cu mine si sa incerc sa-mi rezolv problemele singura, nu sa astept sa cada din cer o rezolvare. Am obosit sa ma tot invart in jurul degetului fara sa le accept. Poate atunci cand o sa-mi rezolv problemele cu mine o sa reusesc sa fiu fericita, si sa recunosc ca sunt in adevaratul sens al cuvantului, nu provizoriu. Sunt multe de schimbat, multe de rezolvat, si nici macar nu am incredere ca o sa le pot rezolva. Dar la naiba! Simt ca daca nu incerc, nu o sa ajung nicaieri.

Simt ca pierd lucruri importante din vedere si ca nu-mi mai gasesc rolul in propria mea piesa. Ma chinui de ceva timp sa scriu ceva, dar nu pot... nu iese nimic. Piesa care ruleaza pe scena vietii mele nu e pe filmul meu, iar eu raman muta in fata persoanelor care vor sa joace in ea. Nu, eu nu sunt asa. Eu stiam sa socializez inainte sa ma inchid in mine. Stiam sa ma fac placuta si puteam sa fiu sufletul grupului oricand. Dar nu, am pierdut partea aia din mine undeva pe drum, un drum pe care nu ma pot intoarce. Trebuie sa ma recreez pe mine. Sa ma modelez in functie de ceea ce imi doresc sa fiu si sa fac.

Asa ca o sa iau o pauza de la orice inseamna site de socializare. O sa incerc sa imi creionez cuvintele pe buze, nu pe hartie. O sa sun, nu o sa mai trimit mesaje. O sa uit cat de mult urasc sa vorbesc la telefon, si daca nu se poate fata in fata, o sa-l folosesc pentru asta. O sa selectez oamenii care intra si ies din viata mea si o sa ma inconjor numai cu cei cu care pot sa impart acelasi film. Cine nu vrea sa ramana, e liber sa plece. Vreau sa rad! Tare si sincer!

Întâlnire cu moartea

    Astazi m-am intalnit cu moartea. Nu e atat de urata pe cat se spune. Nu e un schelet ambulant invelit intr-o mantie neagra si cu o coasa in mana.

    Desi nu ii pot descifra trasaturile fetei, ii vad foarte bine ochii: sunt verzi si mari, parca stralucesc in intuneric precum doua smaralde. Buzele carnoase murmura ceva indescifrabil pentru mine. Ma priveste fix in ochi. Poarta un costum negru, perfect asezat pe corpul bine construit. Cravata rosie i se incheie perfect pe gatul strabatut de vene groase. Sacoul e incheiat doar la 2 din cei 3 nasturi, al treilea lasand sa se vada cureau argintie a pantalonilor. “E frumos.” m-am gandit. Dar apoi mi-a atras privirea altceva… In mana dreapta strangea o inima care, ciudat, dar inca batea, sangele prelingandu-se usor de pe degete lui pe podeaua maronie.

    Mi-am privit degetele de la picioare in momentul in care am simtit ceva umed, insa altceva mi-a atras privirea. In partea stranga a camasii mele albastre se vedea o pata mare de sange… Atunci mi-am dat seama… ceea ce strangea acel barbat in mana era inima mea. Atunci l-am intrebat:

     
 -  De ce?
- Pentru ca pur si simplu totul are un sfarsit.
- Dar de ce inima? Puteai allege cu totul altceva…
-  De ce? Pentru ca de acolo a plecat toata “boala” ta. De la inima. Ai pus tot ce era rau acolo, nu te-a interesat ca o sa cedeze intr-o zi. Si iata, ziua a sosit…
-  Dar nu, nu vreau sa mor. Mai am atatea de facut. Nici macar nu mi-am intalnit sufletul pereche…

    Atunci a zambit si i-am vazut dintii de un alb perfect.

- Suflet pereche zici? Inca mai crezi in asa ceva? Sa spui ca acolo undeva exista cineva care s-a nascut sa te cunoasca e ca si cum ai spune ca animalul tau de companie e un inorog. Daca exista suflete pereche, de ce unii oameni raman singuri toata viata?
-  Nu stiu, poate ca pe al lor l-a lovit un autobuz si nu s-au mai cunoscut. Vezi? Te contrazici singur.
- Si atunci al tau de ce intarzie sa apara?
- Pentru ca Seful tau nu vrea sa mi-l trimita inca. Stie  cata nevoie am de el si ca daca mi l-ar trimite acum nu l-as putea aprecia la adevarata lui valoare. E un fel de test, intelegi? O sa mi-l scoata in cale atunci cand ma astept mai putin.

    Am vazut cum mana i se relaxeaza pe inima mea si aceasta revine la ritmul ei normal. Nodul din gat aproape ca imi disparuse si cu ultimele eforturi am incercat sa ma ridic. Atunci a venit in fata mea si mi-a intins mana stanga. Am simtit picioarele cum imi tremurau, dar mana lui ma sustinea inca. S-a uitat in ochii mei si mi-a spus:

- Imi placi. Esti incapatanata, si mi-a zambit.

    
M-am trezit apoi, iar soarele arzator m-a orbit pentru cateva secunde. Camasa mea era intacta, iar rana din piept disparuse…

"Exercții de Echilibru"

În seara asta am reușit să termin o carte care imi va rămâne de suflet alături de alte câteva, și anume „Exerciții de Echilibru” a lui Tudor Chirilă. Am găsit texte bune, și texte mai puțin bune, sau poate pur si simplu nu pe stilul meu, nu neapărat rele. Am râs cu cartea asta, mi s-au umezit ochii la anumite pasaje, m-am pierdut prin micile povestioare, m-am pus in locul lui în altele. Cert e că am simțit fiecare cuvânt, iar el e un om minunat, genial, cu atâta imaginație cât nu au alți scriitori de romane. Totul e mult prea intens, si trebuie să o citești ca să înțelegi. Nu are cum să nu îți placă. Așa că am să las câteva citate, poate stârnesc curiozitatea cuiva.

„Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.”

„Ce ciudați suntem noi, oamenii... Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabili prezentul.”

„Își dorea lucruri normale, care să-i câștige lupta cu singurătatea, își dorea un om cu care să poată face împreună nimicurile vieții, nimicurile despre care auzise că trebuiau să construiască o relație. Dar nu putea avea o relație. Nu putea să-și permită o relație. Îi era interzis să iubească.”

„În definitiv, cine ești tu să schimbi lumea? Pe bune, nimic nu e nou sub soare, totul s-a mai făcut și e mult mai bine să profiți de val decât să te arunci împotriva lui...”

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne întâlnim niciodată?”

„Al naibii să fiu dacă ai nevoie de cineva ca să suferi și mai apoi să te vindeci...”

„Scrii pentru că vrei ca lumea să audă sau scrii ca să-ți arzi rănile cu fierul înroșit?”

„Cred că inima mea e închisă pentru renovare. Nu mai încercați.”

„Și atunci bufonul mi-a spus: „Am găsit. Știu. Secretul este să iubești un om pentru tot ce nu îți poate oferi. De-abia atunci nu te vei iubi pe tine în el. De-abia atunci el nu-ți va fi oglindă și vei privi cu adevărat în sufletul lui. Da, sunt neputincios, căci niciodată n-am știut să sparg oglinzi. Mi-a fost teamă c-am să mor.””

„Nimic din ce a făcut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica.”

„După ce îți omori demonii, dacă ai curajul s-o faci, e musai să te întorci pe același drum.”

Și aș mai fi putut scrie aici texte întregi, pasaje lungi, însă nu vreau să stric surpriza, e o surpriză mult prea minunată. De final, ca să vă dezvălui textul meu preferat, o să vă las să ascultați...

                          

Stinge-mă ca pe o țigară..

   

   Stinge-mă ca pe o țigară și lasă-mă acolo. Am doar o rugăminte... Scrumiera vreau să fie inima ta. Urma lăsată de arsură să îți rămână întipărită toata viața. Să îți aducă mereu aminte de acea țigară buclucașă pe care ai stins-o cu nepăsare, și pe care, deși ai vrut să o reaprinzi poate, nu ai mai avut cum. Nu mai rămasese nimic din ea. Ai fumat puțin din ea și ai stins-o, apoi ai încercat să o reaprinzi in nenumărate ori, dar nu mai avea același gust. Ai tot încercat să o aprinzi, crezând că poate o să-și schimbe gustul, însă acel gust nu îți mai plăcea si nu îl mai acceptai așa cum o faceai odată. Acum că a ajuns la filtru, te rog stinge-o de tot, nu mai ai ce să fumezi din ea.

   Așa e și iubirea, ca o țigară. Dacă o fumezi repede, la fel de repede se și consumă. Dacă o fumezi prea încet, te plictisești. Dacă o lași să ardă singura, la un moment dat se va stinge, iar dacă vei reîncerca să o reaprinzi nu va mai avea același gust. Secretul e să o fumezi moderat, așa încât să îți ajungă toată viața.

   P.S. Știai că te iubesc, băga-mi-aș pula-n expresia asta!