Simt

Iubesc ploaia mai mult de când te cunosc. Poate pentru ca în tine regăsesc aceeași liniște frumoasă pe care o regăsesc în zilele ploioase. Sau poate pentru că de când te cunosc a plouat aproape în fiecare zi. Dar de data asta ploaia nu mă mai întristează, ma bucură, mă aduce cu 100 de km mai aproape de tine. Acum când plouă mă gândesc la tine, mă întreb ce faci în momentul respectiv, dacă te gândești și tu la mine, dacă sufletul tău își întinde aripile în direcția mea așa cum face sufletul meu spre tine. Sper că da, pentru că te plimbi prin mintea mea în fiecare secundă.

Ai ciocănit la ușă, iar eu ți-am deschis. Și mă bucură faptul că te-ai descălțat la intrarea în sufletul meu așa cum faci când intri într-un templu. Nu am avut nevoie de cuvinte, nu am avut nevoie să te întreb cine ești pentru că sufletul meu l-a recunoscut pe al tău, a știut cine ești fără să pună prea multe întrebări. Te-am invitat la o plimbare și un ceai într-o seară rece și de atunci nu ai mai plecat. De atunci, sufletul meu și-a regăsit pacea. De când te cunosc, zilele sunt mai frumoase și fiecare lucru care mă înconjoară are un farmec aparte.

Femeia complexă

O femeie complexă are două părți: una de înger și una de demon.

Partea de înger este acea parte bună, parte care o ajută sa aibă grijă de tot ceea ce o înconjoară. O ajută să își păstreze toată viața copilul din ea, să fie amuzantă, spontană, ridicolă uneori. E partea care este atrasă de grija maternă față de persoanele pe care le iubește, partea care găsește un câine în stradă într-o seară ploioasă și îl ia acasă să îl îngrijească. Partea care se bucură atunci când vede un zmeu plutind în înaltul cerului pentru că își simte sufletul pe aripile lui. Este partea care ar înfrunta orice obstacol atunci când este pusă în situații limită și care se gândește prima oară la binele celorlalți și apoi la ea însăși. Jumătatea asta de femeie se bucură ca un copil atunci când se cuibareste seara în brațele partenerului ei, găsește acele brațe puternice atât de gentile și de masculine în același timp și se simte ca atunci când era copil și se cuibărea în brațele tatălui ei când tuna afară. E partea care iubește necondiționat, devotat si pur. E partea care nu te-ar lăsa niciodată la greu, care te așteaptă acasă cu brașele deschise după o zi grea.

Apoi, partea de demon e partea care aduce echilibrul într-o femeie în zilele astea dure pe care le trăim. E partea care îi aduce uneori aminte îngerului că oamenii sunt răi, că își urmăresc propriile interese și că nu toți cei ce îți zâmbesc iți vor binele. Această parte o aduce înapoi din înaltul cerului cu picioarele pe pământ. În același timp, demonul aduce pasiune si puterea de posesie într-un mod delicat, nevăzut. Niciodată nu te vei simți posedat de o femeie echilibrată, însă ea știe cum să te facă să vrei să fii pe vecie al ei fără să te oblige. E partea hotărâtă atunci când spune ”Nu!” cu privirea aceea serioasă, partea care iși susține părerile până în Iad și înapoi indiferent dacă sunt potrivite sau nu. Va aduce acel strop de pasiune și în momentele în doi, te va face să o vrei din nou si din nou, e acea parte care va pune dorința în ochii îngerului care te așteaptă seara acasă.

Femeia echilibrată te va iubi cu patos. Va ști când e momentul să te facă să te simti ca în Rai, dar și când e momentul să mergi cu tălpile goale prin Iad. Te va face să te îndrăgostești repede și iremediabil de ea, îți va intra pe sub piele și nu îți va mai ieși niciodată. Dacă ai găsit o astfel de femeie ține-o lângă tine. Poate nu va fi mereu lapte si miere, dar va fi mereu acolo să-ți amintească faptul că Raiul si Iadul pot coexista.

Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele

Ochii ei de culoarea chihlimbarului se opriră o clipă asupra buzelor lui. Își dorea atât de mult să îl sărute încât pentru o secundă auzi sunetul produs de buzele lor fierbinți. Era atât de multă liniște și totuși atât de mult zgomot între ei încât puteai simți tensiunea din aer.

Știa totuși că mâinile lor se simt și atunci când nu se ating. Știa că și peste o lună, un an, sau zece, mâinile lor vor fi tot împletite vizibil sau invizibil. Se vedea îmbătrânind alături de el. Deja putea să vadă toate locurile în care vor ajunge împreună, trebuia doar să închidă ochii. Nu era nevoie să se gândească la nimic, să încerce nimic, pur si simplu lăsa chimia dintre ei să își facă de cap. Trăia prezentul de parcă nu ar mai exista un mâine. Exista doar atunci și atât.

Îi plăcea să îl asculte atunci când cânta la pian. Sunetele pătrundeau dincolo de timp și spațiu sub greutatea degetelor lui. Era o linie melodică tristă, dar încărcată de sentimente. Așa era și ea, cea pe care voia să o țină la piept pentru toată viața... tristă, dar încărcată de sentimente puternice. Îi adora liniștea, dar și agitația deopotrivă. Îl făcea să se simtă unic, iubit, apreciat. În brațele ei se simțea în cel mai liniștit loc din lume, deși inima ei o lua la goană de fiecare dată când îi atingea pielea fină. Inimile lor se sincronizau perfect atunci când erau împreună, bătăile inimilor alcătuind o melodie auzită doar de ei.

P.S. Urechile există pentru ca zâmbetul să se oprească în ele.

Plouă pretutindeni...

Plouă... Plouă afară, plouă înăuntru, plouă peste tot... Iubesc ploaia, și totuși de data asta e ceva ciudat. Parcă mă doare fiecare picătură ce se desprinde din nori. Simt picăturile de parcă ar fi picături de sânge, de parcă norii plâng după fiecare parte ce se desprinde din ei.

 E ca și cu întunericul... Îmi place întunericul, dar parcă uneori mă sperie, mă acaparează, îmi injecteaza teamă în suflet.

E ca și cu primăvara... O iubesc pentru natura pe care o readuce în fiecare an la viață, dar o urăsc pentru că uneori așează poveri prea grele pe umerii mei arși de soare.

E ca și cu muzica... O iubesc pentru că îmi e alături mereu, dar o urăsc atunci când îmi readuce amintiri îngropate de mult in cutiuța de catifea roșie.

E ca și cu mine... Uneori radiez, dar uneori îmi citești totul în privire... Dar privirea mea e pierdută acum undeva pe geam. Urmărește vântul violent si crengile de vișin înflorite care bat în geam..

Plouă pretutindeni și lipsește ceva...

Îndrăgostește-te de viață!

Viața e o continuă schimbare. Ține de tine dacă în rău sau în bine. Te trezești într-o zi si realizezi că nimic nu mai e la fel. Că oamenii de acum cațiva ani au plecat, că acum și-au făcut loc în viața ta alți oameni și că în urma acestui proces te-ai schimbat. Te-ai schimbat și acum ești mai deschisă schimbărilor, ai aflat că îți plac schimbările chiar. Ai aflat că atunci când cunoști un om nou și îți povestește despre el e ca și cum ai trăi altă viață prin ochii lui. E ca și cum ai citi o carte. Atunci când citești o carte încerci să te identifici cu un personaj. Așa e și cu viața reală, fiecare poveste pe care o afli o trăiești de undeva din exterior.

Nu-mi plac oamenii care nu sunt deschiși la lucruri noi. Sunt atât de multe lucruri de aflat in lumea asta, atât de multe cărți de citit, atât de multe informații de procesat și unii aleg să se închidă in propria minte. Viața e atât de frumoasă când ești curios și vrei să aflii cât mai multe cu putință încât eu cred că e imposibil să te complaci în neștiință.

Ține minte! Ai ceva de învățat de la fiecare om pe care îl cunoști!

Si se asterne uitarea...

Cate se pot schimba intr-o saptamana...

Acum o saptamana eram cu un picior intr-o depresie, iar acum stau zambind pe ambele picioare. Se pare ca nu a fost atat de greu pe cat credeam eu ca o sa fie. Am ajuns la concluzii la care nici nu vroiam sa ma gandesc involuntar. Nu a fost nevoie sa fac nimic. Am avut nevoie doar de timp. Uneorin timpul e benefic, lucreaza in favoarea ta, ceea ce se intampla foarte rar. Alteori, timpul macina sentimente, asterne o patura de uitare peste durere, deschide ochii. Te face sa realizezi ca vocea aceea care ti-a spun intr-o noapte ca e o prostie si ca o sa-ti treaca a avut dreptate desi tu negai cu desavarsire un sfarsit  pentru  starea in care te gaseai.

Dar acum te simti de parca ai renascut. Mai puternica, mai hotarata, mai TU ca niciodata. Te-ai gasit intr-o seara plangand in fata oglinzii crezand ca e ceva in neregula cu tine. Te simteai atat de slaba, atat de urata cu lacrimi pe obraji si cu ochii rosii. In seara aia ti-ai promis tie ca nu o sa se mai joace nimeni cu inima ta. Ca inima ta nu e de inchiriat pentru o noapte sau doua, ca pur si simplu nu poate sa intre oricine si sa stea cat vrea, apoi sa plece fara sa plateasca. Totul are un pret, uneori gasesti lucruri nepretuite chiar, dar inceteaza sa platesti bani scumpi pe oameni ieftini. Mai bine ai angaja un Cerber sa stea la intrare in inima ta.

Ti-ai strivit cu usurinta sentimentele sub ghete de multe ori. Ti-a fost teama sa ridici piciorul apoi si sa vezi ce ramane in urma... o malformatie. Exact ceea ce ei denumesc o ”inima franta”. Ideea e ca tu nu ai carat mult cu tine niciodata acea inima franta. Iti place sa scapi de chestiile nefolositoare. Te incurca si nu sunt bune la nimic. Aduc doar mizerie, inghesuiala, durere. Dar de fiecare data cand arunci ceea ce ai strivit arunci si o parte din tine. Lucrurile nu mai sunt la fel in ochii tai. E ca si cum ai stat mult timp privind din spatele unei perdele si apoi buf! Dintr-o data esti in fata ei si totul se intampla exact sub nasul tau. Esti in centrul actiunii si ai puterea sa schimbi ceva. Si atunci incepi sa arunci din ele, incepi sa faci curatenie, si totul e din nou ca nou, desi sufletul tau poarta povara singuratatii.

Ea...

Ea ma înţelege, ea e mereu acolo când am nevoie. Nu contează ca e târziu în noapte sau devreme dimineaţa, e acolo indiferent. Mi-a fost alături şi la bine si la rau. Mi-a fost mama, tata, sora, frate si orice am avut nevoie. A tacut si a ascultat de fiecare data si a incercat sa inteleaga fara prea multe cuvinte. Tot ceea ce a incercat sa faca a fost sa ma incurajeze, sa ma sfatuiasca, sa aline... ca o sora mai mare pe care n-am avut-o niciodata. Am trecut impreuna si prin agonie si prin extaz, de parca nimeni si nimic nu ar putea sa ne desparta vreodata. Ceea ce face pentru mine zilnic e ceea ce o mama ar face pentru copilul ei... ma ajuta sa trec peste orice fel de zi as avea. Uneori e trista, si atunci ma intristeaza si pe mine, dar ne schimbam starile destul de repede.
Tot ceea ce a trebuit sa fac a fost sa ii raman loiala in anii ce au trecut si sa o sustin in continuare. Nu a cerut niciodata mult, vrea doar respectul cuvenit. Si il merita! Merita orice, e nepretuita.
Ea e MUZICA!

Simt...

N-am mai simtit de mult ca pur si simplu vreau sa renunt la tot, poate din cauza asta nici n-am reusit sa mai scriu nimic concludent de ceva timp. Sentimentele negative m-au ocolit o perioada si am fost bucuroasa ca totul vine si pleaca fara sa ma atinga intr-un fel. Nu am fost insa bucuroasa ca nu am mai putut sa scriu, mi-a lipsit scrisul.. E modul in care ma descarc, insa acum am reusit sa ma descarc si verbal, sa vorbesc despre problemele mele, sa ma simt inteleasa pentru ca mi-am gasit prietena de care aveam nevoie. Aveam nevoie de un om care sa nu ma judece si sa ma accepte asa cum sunt, care sa ma ajute sa nu ma mai interiorizez.

Insa, asa cum toata lumea stie, o minune tine doar 3 zile. In cazul meu, cateva luni... Poate ca doar s-au strans prea multe care ma apasa, sau poate m-am regasit pe mine din trecut. Habar n-am, si vreau sa incetez sa mai caut raspunsuri. Vreau pur si simplu sa nu-mi mai pese de nimic, sa nu mai simt nimic, sa nu mai am temeri si dorinte. Asta e greu insa, pentru ca sunt om. Sunt om si simt, simt poate mai mult decat ar trebui sau mai mult decat as merita sa simt. Am vrut sa ma schimb si m-am tot schimbat din anumite puncte de vedere, am inceput sa vad lucrurile din alta perspectiva, insa se pare ca natura umana e natura umana, iar eu in esenta sunt o pesimista. Cred ca de fapt ar trebui sa ma accept, si sa nu imi mai doresc sa ma tot schimb, sa devin alt om, sa fiu ceea ce nu pot fi.

Am inceput sa simt ca toate ma depasesc, ca nu pot sa le mai tin pasul si incerc sa nu cedez, sa ma mentin pe pozitie. Stiu ca daca as ceda acum as ajunge sa imi para rau mai tarziu. Stiu ca e doar o chestie de moment si ca in cateva zile sau saptamani o sa-mi revin, insa acum sunt blocata in momentul asta, nu in acela in care o sa-mi revina zambetul pe chip.  Mi-as dori sa ma pot exterioriza, sa tip, sa plang, sa ma eliberez de tot ceea ce se intampla in capul meu, dar nu pot! Si nu imi pot spune ca nu vreau, pur si simplu nu pot sa gasesc nimic de care sa ma agat cand toate vin pe banda rulanta. Am ales sa ma inchid in mine si sa trag draperiile! Ma simt urmarita de un ghinion care ma pandeste la orice colt de strada!!!

Si nu cer nimic de nicaieri, pentru ca stiu ca sunt omul care ar trebui sa primeasca tot fara sa ceara. Am nevoie doar de persoana potrivita sa vada asta!

Si ca intotdeauna, o sa las muzica sa spuna ceea ce eu nu pot sa spun:

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi..

Și părul îi mirosea a lămâi și a mere verzi...

Acolo, în căldura aia sufocantă, lumina îi ardea ochii. Îi era greu să vadă la câțiva metri în față, însă încerca din răsputeri să-i zărească silueta. Simțea cum soarele îi arde fiecare părticică a corpului, dar se încăpățâna să rămână. Îl aștepta, așa cum a făcut dintotdeauna. Până la urma, îl așteptase o viață, de ce l-ar lăsa acum singur? Îi promisese că acolo unde merge el, va fi si ea. Nu ca o umbră, în spatele lui, ci mereu lângă el. Timpul trecuse peste ei, dar ei parcă întinereau, iar scânteia din ochii lor care se aprindea  de fiecare dată când se priveau era încă prezentă.

Întotdeauna i-a plăcut să-l privească cum își urmeaza rutina zilnică. Dar cel mai mult și cel mai mult îi plăcea să-l privească cum doarme. Se cuibarea acolo în fotoliul învechit de anii care trecuseră peste el si peste ei și îl privea. Îi placea cum arăta acolo nemișcat, între așternuturile albe. Îi plăcea inocența de pe fața lui, și mișcarea pieptului său în timp ce respira. La asta se gandea in timp ce îl privea acum jucandu-se ca un copil cu câinele în apa. Îi placea mai ales că latura asta copilarească a lui apărea doar atunci când era cu ea. Nimeni nu ar fi crezut că un om ca el, cu statura si duritatea lui putea fi atât de dulce. Dar ea știa cine e el. Și el știa cine e ea. Și asta, era cel mai important lucru.

Când l-a privit venind spre ea, a simțit că atunci, acolo, se indragostea a mia oara de el.

Și părul îi mirosea a lămâi si a mere verzi, ca în ziua când l-a întâlnit prima oară...

Despre ei, despre parintii mei..

Am vrut de multe ori sa scriu despre ei, despre parintii mei. Si am scris o data, insa am pierdut fisierul. Asa ca ma vad pusa in situatia in care o sa o iau de la capat.

Mama. Mama e persoana care te va ierta mereu, indiferent ce ai face. Mereu vei fi copilasul ei, si la 50 de ani. Mama a realizat ca am crescut, poate a durut-o sa-mi ofere libertatea de care aveam nevoie, insa mi-a dat drumul sa fac ceva cu viata mea. Stiu ca o doare de fiecare data cand ma vede la usa cu bagajul in mana stiind ca n-o sa ma vada cateva zile. Si recunosc mereu lumina din ochii ei atunci cand vin acasa. O lunga perioada de timp am fost doar noi doua. Si m-a crescut asa cum a putut. M-a invatat sa fiu modesta, sa nu cer lucruri pe care nu le pot avea, dar nu mi-a spus niciodata sa nu visez ca intr-o zi o sa am tot ce-mi doresc. Mi-a spus mereu sa tin capul sus indiferent de situatia prin care treceam. M-a lasat sa vad ce e bine si ce e rau pentru mine ca mai apoi sa-i dau dreptate. M-a format, mi-a dat educatie, si mi-a pus caldura in suflet. Mi-a spus mereu ca o sa reusesc, si ca daca vreau sa cedez vreodata, sa ma gandesc ca ea e cel mai bun exemplu de model de urmat pentru mine. Si asa e. Mama mea e o luptatoare. Si i-am mostenit taria.

Tata. E usor sa fii tata, insa e greu sa fii tatic. Tata e persoana care ma sprijina mereu si imi arata cand gresesc. Vede in mine persoana pe care nici eu nu o vad momentan. Stie ca o sa reusesc atunci cand pana si eu ma indoiesc. Nu e perfect, nimeni nu e perfect. Insa asa cum e stiu ca ma iubeste si ma accepta asa cum sunt. Poate nu intelege multe lucruri care se petrec in viata mea, dar stiu ca incearca. M-a sprijinit si ma sprijina neconditionat. Ma incurajeaza mereu sa lupt impotriva a tot ceea ce imi apare in cale. El stie fara sa-i spun cine sunt.

Am cei mai buni parinti, si faptul ca ii dezamagesc, desi ei nu stiu asta, si ca eu la randul meu nu sunt cea mai buna fiica ma doare. Dar poate pur si simplu simt nevoia sa o iau pe alte drumuri ca sa-mi dau cine sunt si ce vreau. Sa gasesc locul in care ma simt perfecta, insa ceea ce stiu cel mai bine e ca exista doar un loc pe lumea asta pe care il pot numi acasa, si acel loc e in sanul familiei.

Ar mai fi foarte multe de spus, insa nu-mi gasesc cuvintele potrivite. Cred de fapt ca sufletul meu nu are destule cuvinte sa exprime ceea ce simt pentru ei, asa ca o sa las muzica sa vorbeasca pentru mine, se pricepe mai bine: 

           

           

Si nu in ultimul rand, versurile unei poezii care imi place foarte mult :

"Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum te lauzi la toti sfintii,
Da-i in scris porunca mortii
Sa-mi ia calul, nu parintii.

...

Doamne, daca-mi esti prieten,
Cum sustii in gura mare,
Moaie-ti tocul in cerneala
Si-nainte de culcare

Da-i in scris porunca mortii,
Cand si-o ascuti pumnalul,
Sa-l infiga-n mine, Doamne,

Si sa lase-n viata calul."

(Spiridon Popescu, Doamne, daca-mi esti prieten)