Stinge-mă ca pe o țigară..

   

   Stinge-mă ca pe o țigară și lasă-mă acolo. Am doar o rugăminte... Scrumiera vreau să fie inima ta. Urma lăsată de arsură să îți rămână întipărită toata viața. Să îți aducă mereu aminte de acea țigară buclucașă pe care ai stins-o cu nepăsare, și pe care, deși ai vrut să o reaprinzi poate, nu ai mai avut cum. Nu mai rămasese nimic din ea. Ai fumat puțin din ea și ai stins-o, apoi ai încercat să o reaprinzi in nenumărate ori, dar nu mai avea același gust. Ai tot încercat să o aprinzi, crezând că poate o să-și schimbe gustul, însă acel gust nu îți mai plăcea si nu îl mai acceptai așa cum o faceai odată. Acum că a ajuns la filtru, te rog stinge-o de tot, nu mai ai ce să fumezi din ea.

   Așa e și iubirea, ca o țigară. Dacă o fumezi repede, la fel de repede se și consumă. Dacă o fumezi prea încet, te plictisești. Dacă o lași să ardă singura, la un moment dat se va stinge, iar dacă vei reîncerca să o reaprinzi nu va mai avea același gust. Secretul e să o fumezi moderat, așa încât să îți ajungă toată viața.

   P.S. Știai că te iubesc, băga-mi-aș pula-n expresia asta!

2012 devine istorie

   

   Si uite asa, mai sunt cateva zile si 2012 e deja istorie. Nu pot sa spun ca a fost un an prost, dar nici unul minunat. A fost un an in care am simtit gustul succesului, dar si pe cel al dezamagirii. Am descoperit locuri noi, am cunoscut oameni minunati, dar si oameni de care imi place sa ma feresc. (Am cunoscut doua persoane minunate langa care am ras pana la lacrimi, pe umarul carora am plans, de la care am acceptat sfaturi, cu care mi-am pierdut noptile si pe care as vrea sa le tin langa mine toata viata. Lavinia si Andreea au devenit surorile mele de suflet, parte din mine, poate chiar partea aia care imi lipseste mie. Au fost langa mine in 3 luni cat n-au fost altii in 20 de ani. Le multumesc pentru asta.)

   In acest 2012 am ras, am plans, am iubit, am urat, am injurat, am vorbit frumos. Am fost amabila, am fost nesuferita, in ultima caracteristica am excelat chiar. M-am bucurat de ce am avut si am visat mereu la mai mult. Am pictat pe cerul vietii mele curcubee si am adus si furtuni. Lacrimi de sange mi-au curs din suflet, dar si lacrimi pure din ochi. Am ajuns pe cele mai inalte culmi, dar am pasit si in cel mai adanc abis. Am cunoscut intunericul, iar lumina m-a orbit. Am fumat pachete de tigari si am baut sticle de vin. Am vazut demoni cu chip de inger, dar si ingeri vicleni. Am adaugat intotdeauna culoare in viata oricui, dar si putin negru. Am stat dreapta, cu sufletul in genunchi, dar si culcata cu mintea treaza. Am adus bucurie, dar si tristete. Am privit cu durere, dar si cu indiferenta. Am actionat din orgoliu, dar am incercat si sa fiu smerita. A fost un an plin, si vreau sa-l inchei in liniste. Vreau sa am sufletul calm ca apa limpede al unui lac de munte. Asa ca am sters cu buretele tot ceea ce durea si am pus punct situatiilor fara cale de iesire, doar cu intrare. De azi, te-am uitat. Am uitat numele tau, vocea ta, felul in care m-ai facut sa ma simt si am incetat sa-ti mai caut scuze. Poate crezi ca doar ma mint pe mine pt toate astea, dar de data asta te minti tu. Nu te mai cunosc, esti doar un om. Un simplu om fara nimic special.

   Trecand peste superstitiile in care cred unii oameni, 13 mi-a demonstrat ca e numarul meu norocos. Am realizat multe sub acest numar ( ex: examenul de Bacalaureat, admiterea la facultate), deci am motive sa cred ca 2013 imi va face cu ochiul si imi va aduce ceea ce am nevoie. Imi facusem o lista cu ceea ce vreau sa realizez in noul an, insa am rupt-o. Sa fim seriosi, eu nu sunt omul care sa traiesc dupa ce sta scris intr-o lista. Eu iau totul asa cum vine, iar planurile de lunga durata imi par cele mai nesigure. Niciodata nu au finalul pe care il astept. Vreau doar sa traiesc, sa nu-mi mai fac griji pentru nimic si sa incerc la randul meu sa fiu un om mai bun. Lucrurile bune vin la oamenii care merita. Am ajuns sa cred ca Dumnezeu e prea ocupat sa imi scrie povestea vietii, asa incat uita de ceea ce ar trebui sa fac eu intre timp. D-asta ma lasa sa fac orice imi trece mie prin cap.

   Asadar, va doresc tuturor un 2013 cat mai minunat, toate dorintele sa devina realitate, si sa ne citim cu bine in noul an. Va puuuuuuuup!

   P.S. Contrar postarii de aseara, am reusit sa scriu. Se pare ca intr-adevar mi-am eliberat sufletul de greutatea ce il apasa.

Nu mai pot sa scriu

Nu stiu de ce, dar nu mai pot sa scriu... Poate pentru ca ceea ce simt acum nu poate fi descris in cuvinte si nu imi pot explica nici mie. Gandurile imi sunt prea incetosate... Nu! Nu pot. Nu iese nimic nici azi. Las doar o melodie..

Uneori e complicat.

   Cred ca fiecare om e compus din doua jumatati. O jumatate buna si una mai putin buna, uneori  chiar rea. Acum, am ajuns la concluzia ca unii oameni sunt compusi ori din ambele parti bune, ori din ambele parti rele. Pentru a ne da seama partea care a ajuns sa domine, nu e nevoie decat sa ne uitam in jur. Oamenii au devenit din ce in ce mai rai, mai critici, mai nepasatori, mai reci, mai mult interesati de ceea ce se intampla cu ei decat raul ce li se intampla celorlalti. Ajungeti sa credeti ca e bine doar ceea ce ganditi sau ce faceti voi, si respingeti din start orice alta solutie. Nu mai stiti sa va cereti scuze, nu mai stiti sa comunicati, sa salutati, sa oferiti un zambet unui necunoscut sau o mana de ajutor. De cele mai multe ori, nu putem convietui cu ambele parti inauntrul nostru. Si ajungem sa respingem una din parti. Unii  o pastreaza doar pe cea rea, in timp ce altii doar pe cea buna. Altii fac ceva ce e si mai complicat, aleg sa combine cele doua parti. Ei bine, aceasta convietuire intre parti e cea mai dificila. Te pune uneori in dificultatea de a alege intre ceva si altceva. Intre a reactiona intr-un fel sau celalalt. Atunci ajungi sa te ghidezi dupa instinct, si poate instinctul nu iti dicteaza intotdeauna ceea ce e mai bine. Ajungi sa faci un rau pe care il regreti, sau chiar un bine de care mai tarziu iti pare rau.

   Ne complicam viata din start in momentul in care facem o alegere. Inevitabil ajungem intr-o zi sa ne intrebam „Ce-ar fi fost daca...?”. Si nu o sa poti afla niciodata ce-ar fi fost. Nu poti nici sa nu alegi nimic, pentru ca intotdeauna esti fortat de viata sa alegi. Deci viata iti da falsa impresie ca ai ce sa alegi, insa totul se intampla asa cum iti este scris. Si poate uneori, Cel care scrie nu scrie ceea ce vrei tu, ci ceea ce meriti.

   Am impresia uneori ca totul e atat de complicat, si pe zi ce trece devine si mai si. Ar fi atat de simplu daca atunci cand ai simti ca trebuie sa faci ceva, doar sa faci. Sa nu te gandesti la urmari sau pur si simplu sa nu-ti pese. Ar fi atat de simplu daca atunci cand iti e dor de cineva sa-l cauti fara sa-ti fie teama ca poate nu-ti va raspunde sau poate te va respinge. Daca vrei ceva sa poti sa si ai fara sa platesti preturi prea mari, preturi pe care nu ti le permiti. Dar de ce sa fie simplu cand totul e atat de complicat? Cand alegerile te leaga pe veci de ele… Sau poate doar imi place mie sa complic tot ce e simplu. Poate pentru altii dintre voi totul e foarte simplu, traiti prezentul ca si cum nu ar exista trecut sau viitor. Eu nu pot, am momente in care trecutul ma bantuie, iar viitorul ma ingrijoreaza. Timpul ma sperie si as vrea sa-l opresc, insa nu pot. Incerc sa ma gandesc mereu ca totul o sa iasa cum trebuie, indiferent de cat ar dura. Trebuie sa invat sa am rabdare si sa nu mai grabesc lucrurile. Din fiecare zi care trece incerc sa invat ceva desi uneori nu-mi prea iese. Incerc in fiecare zi sa fiu o persoana mai buna, intai cu mine, apoi cu ceilalti. Dar e greu cand in jur gasesti ura si uneori e atat de greu incat ai vrea sa te trezesti dimineata si sa traiesti alta viata, nu pe a ta.

Praf...

In viata, fiecare dintre noi facem greseli, si nu cred ca exista oameni care nu au gresit niciodata cu nimic. Exista greseli mici, greseli mari, greseli reparabile si greseli ireparabile. Se pare ca eu am ajuns sa le fac doar pe cele ireparabile, si aici ma refer la anumite persoane pe care le-am pierdut din viata mea. Sau mai bine zis pe care le-am indepartat de mine.

Nu mai vreau sa ma ascund, nu mai vreau sa tac. Vreau sa vorbesc despre asta desi probabil ca nu voi fi inteleasa. Ma doare prea tare dorul lui si nu pot face nimic in legatura cu asta. Imi e rusine sa fac ceva. Imi e teama de o repulsie din partea lui. Ajunsesem ca cred ca le stiu pe toate si eram convinsa ca ceea ce fac eu e bine, insa nu stiam ca o sa ajung sa imi regret fapta. Tot ce fac e sa stau sa privesc cum trece timpul, si mie nu imi trece. Cand vorbesc despre el simt un gol in stomac si o durere mistuitoare in inima. Flacara durerii e oricand gata sa se aprinda. Numai daca aud numele pe care il poarta simt mii si mii de sageti cum imi strapung pielea subtire, iar ochii imi devin straini si goi. Ma doare absenta lui. Facusem din el modelul meu de baiat si acum ajung sa ii compar pe toti cu el. De ce el dintre toti? De ce am ales o persoana pe care nu am privit-o niciodata in ochi? Si de ce nu reusesc sa trec peste? Asta ma doare.

Am fost fericita un timp cu altcineva, cineva cu acelasi nume, si ii comparam mereu. Intr-un final am ajuns la concluzia ca el nu e ceea ce caut eu si am pus punct. Si de atunci ratacesc in cautarea acelui A pe care l-am indepartat si odata cu indepartarea lui, mi-am autodistrus lumea. Am vrut sa tac, dar nu mai pot.. Am tacut si am ascuns durerea asta prea mult. Am ales sa scriu pentru ca nici macar nu pot sa vorbesc despre el fara sa-mi apara lacrimi in colturile ochilor. Nu imi e bine si m-am saturat sa ma ascund, sa spun mereu ca sunt bine, ca nu am nimic. Am devenit rece si indiferenta din cauza asta, tot din cauza asta mi-am pierdut si speranta. Chem inapoi mereu o iubire care m-a ucis, desi stiu si eu prea bine ca nu mai poate fi niciodata ce a fost. Nu mai sper la zile mai bune si nici nu le mai vreau. Vreau doar sa uit de tot si sa nu mai simt nimic. Nimic!!! Pentru ca problema mea e ca simt prea mult. Ori traiesc un sentiment prea intens, ori mai multe in acelasi timp si devin bulversata de propriile mele trairi. Cred ca ar fi mai bine sa nu mai simt nimic. Poate asa reusesc sa uit tot. 

MELODIE!

E noapte.

                             

E noapte. E una din noptile alea in care ma prinde dimineata ascultand o melodie pe repeat, in intuneric, cu castile pe urechi. Simt beat-ul melodiei asteia pana in degetul mic de la piciorul stang. De ce stang? Nu stiu, asa vreau eu. O iau mereu de la dreapta la stanga. Totul se termina in stanga. In stanga am mereu lucrurile care se termina usor.

In ultimul timp simt ca m-am plictisit de tot, de la cap la coada. De la dreapta la stanga. Am un dor imens in inima. Imi e dor de casa, imi e dor de tata, imi e dor de copilarie, imi e dor de anii liceului, imi e dor de vechile prietenii, imi e dor de oameni ieftini, imi e dor de noptile lungi din camera mea rece, imi e dor de liniste, imi e dor de mine. Inchid ochii si nu vad nimic, e doar intuneric. Vreau sa vad zambete, culori vii si ganduri zgomotoase. Rad des, dar cand raman singura ma scufund din nou in abisul din mintea mea. Am obosit iar si astept momentul sa-mi revin. Nu pot sa fac nimic pentru ca stiu ca nimic nu ar ajuta. Nimeni nu ar putea ajuta, trebuie sa-mi revin singura.

Nu inteleg problemele astea ale mele si nu le-am inteles niciodata. Sunt probleme psihice. Cad foarte usor in stari naspa, am nevoie doar de amintiri, de strafulgerari ce-mi trec prin fata ochilor. E nevoie doar sa-mi amintesc ca nu am ceva ce mi-am dorit mult, si nu o sa am niciodata.

Vorbind cu mine, m-am intrebat de ce imi place mie melodia asta atat de mult. Poate pt ca am ajuns si eu sa mint frumos. Cand sunt intrebata, spun ca nu am nimic. De ce? Pentru ca e mai simplu, si stiu ca si daca as spune ce ma apasa, nu s-ar schimba nimic. Atunci cand sunt fericita uit, dar apoi cand cad imi amintesc de tot. Insa am reusit sa nu ma pierd de tot pe mine, si sa nu mai vreau sa ma gaseasca nimeni. Inca imi apartin si cand ma privesc in oglinda nu pot sa ma mint. Incerc sa nu mai gandesc cu inima, si ma chinui din rasputeri sa fiu mereu cat mai rationala, dar uneori o iau razna si bat campii. Ca si acum.

M-am gandit sa ma apuc sa scriu o carte, dar cred ca as deveni prea personala si as deveni eu un fel de personal principal. Sunt prea introvertita ca sa nu iau totul prea personal cand imi pun ideile pe foaie. Cine stie, poate o sa ma apuc de ea in secret, o sa o termin, si o sa o tin ascunsa cativa ani buni, ca apoi sa o recitesc si sa ma amuz copios pe baza a ceea ce am acum in minte.

Sunt foarte sigura ca peste cativa ani o sa fiu straina de aceste ganduri, dar pana atunci le imbratisez, sunt ale mele. Revin la intuneric si la melodie. Play!

O noua etapa.

A inceput o noua etapa din viata mea, si desi acum ar trebui sa dorm din cauza cursurilor de dimineata, inca sunt treaza. Sunt atat de obosita, si totusi am atat de multa energie. Ultima saptamana, de la ultimul meu post, a fost foarte agitata. Am plecat de acasa cu o valiza plina de sperante, lasand in urma multa durere si mult dor. Desi aici ma simt ca acasa, durerea muta din sufletul meu imi umple uneori ochii de lacrimi. Imi e dor de ce aveam acolo, imi e dor de ai mei, imi e dor de Blue, imi e dor de casa. Imi lipsesc toate de acolo.

Dar in sufletul meu s-a strecurat un OM. Un om bun care ma vede asa cum sunt, fara masca. Omul cu care adorm in gand in fiecare seara. Un om care imi e alaturi si psihic si fizic, si pentru el abia astept sa ajung inapoi acasa. Totul s-a intamplat atat de repede ca nici noi nu cred ca ne-am dat seama cand. Si desi stiu ca aproape orice relatie incepe cu “El e altfel” si se termina cu “Toti sunt la fel”, cred ca el se va remarca din multime. Are ceva in ochi, ceva ce vad si in ochii mei.

Probabil ca o sa incep sa lipsesc perioade din ce in ce mai lungi. Imi cer scuze de pe acum, dar o sa incerc sa mai scriu din cand in cand cate ceva. Aveti grija de voi pana data viitoare. Va pupa Cris.

Poa' sa fie fara titlu?

De cand ma stiu am incercat sa traiesc in asa fel incat sa nu trec prin viata ca gasca prin apa. Am incercat sa fac din fiecare moment ceva special, si sa invat ceva din fiecare greseala. Si mi-am dat seama cat de mult te schimbi atunci cand inveti ceva din greseli. Atunci cand gresesti incerci sa faci in asa fel incat cu timpul sa nu mai repeti greseala. Si asta te schimba... In rau sau in bine, asta nu stiu.

Ceea ce am schimbat eu a fost modul de a ascunde ceea ce simt. Si nu e un lucru bun, pentru ca asta te macina pe tine pe interior, si simti cum fiecare cuvant nespus iti macina sufletul incet dar sigur. Apoi incepi sa ai regrete, sa te gandesti ce ar fi fost daca ai fi spus, daca ai fi reactionat din pur instinct intr-un anumit punct al vietii. Cateodata e bine sa te lasi dus de val si sa faci ce spune inima, dar nu toti putem face asta. Eram adepta stilului astuia de viata pana cand am ajuns sa ranesc persoane dragi cu reactiile mele. De atunci am devenit mult mai calculata si reactionez mai mult dupa ce analizez situatia. Si am ajuns sa pierd alte persoane din cauza asta, deci oricum o dai tot nu e bine, tot pierde cineva, iar eu am ales sa cred ca e mai bine sa pierd eu decat sa piarda altii.

“Dar timpul trece, nu sta sa-ti legi tu siretul”, si te trezesti peste ani ca esti acuzat ca te-ai schimbat, si culmea, de persoane care credeau ca te cunosc. Dar aceste persoane nu se gandesc niciodatata ca ele sunt motivul pentru care tu te-ai schimbat. Incercam intotdeauna sa ne modelam dupa cineva anume. Dar de ce? Acele persoane ar trebui sa ne accepte asa cum suntem, caci altfel de ce ar mai merita efortul? Eu am ales sa nu mai fac astfel de schimbari, si ca daca o sa vreau sa ma schimb candva o sa o fac pentru ca eu o sa consider ca fac ceva gresit, si nu ca sa fac pe plac cuiva. Poate e un mod gresit de a gandi pentru unii, insa mie mi se pare cel mai corect. Intradevar este bine sa fii usor modelabil, sa te mulezi dupa o persoana,  dar trebuie sa faci asta doar atunci cand simti ca trebuie. Am ajuns la astfel de concluzii trecand prin anumite situatii, iar drumul pana aici nu a fost deloc usor, si as prefera ca toti sa invete ceva din ceea ce spun cei “mai mari”, sau mai bine zis mai trecuti prin viata, pentru ca eu una nu sunt mare. Si nu ma aflu nici in pozitia din care sa dau sfaturi, insa cert e ca nu doresc nimanui lucruri rele. Asa sunt eu. Sunt prea fina uneori. Dar pot si si colturoasa, nu-i problema.

E toamna iar..

E toamna. E toamna in suflet, e toamna in cuget, e toamna afara, e toamna inauntru. Totul e pictat in culori de toamna. Frunzele incep sa rugineasca iar copacii incep sa capete un aspect neglijent. Se dezbraca de frunze asa cum se dezbraca un om de haine. Si or sa ramana singuri si goi in fata iernii, tocmai d-aia spun uneori ca toamna e inceputul durerii. Dar e o durere placuta, o durere singuratica si muta. De asta imi place mie toamna atat de mult, probabil de asta m-am si nascut toamna. Am imprumutat din trasaturile toamnei, probabil m-a placut mult de mi-a dat atat. Dar nici iarna nu m-a ocolit caci era o zi cu ninsoare cand am fost adusa in lume. Un mijloc de Noiembrie friguros.

De la toamna am imprumutat melancolia, romantismul si durerea surda, in schimb de la iarna am imprumutat raceala si sufletul alb ca neaua. Introvertirea nu stiu exact de la cine am imprumutat-o, dar tind ca cred ca de la toamna.

Toamna asta e toamna schimbarilor. Ma indepartez de ceea ce port in suflet. O sa invelesc totul intr-o catifea rosie si o sa incui bine intr-o cutiuta de bronz, apoi o sa arunc cheia. Cutiuta o s-o pastrez si o sa las praful sa se aseze pe ea cu speranta ca n-o s-o mai dechid vreodata. Am inceput sa imi pun intrebari daca tot ceea ce se intampla e din vina mea sau din vina altcuiva. Am reusit sa-mi gasesc greselile, si sa-mi dau seama ca nu e doar vina mea, si nu doar vina altcuiva. E vina comuaa. Insa concluzia importanta la care am ajuns e ca nu e nimic in neregula cu mine, ci e ceva in neregula cu lumea care ma inconjoara.

Imi aduc aminte de atunci cand eram copii si ne doream sa crestem mari. Cati din noi suntem multumiti de ceea ce s-a intamplat cu viata noastra intre timp? Cati dintre noi am ajuns sau vom ajunge ceea ce ne doream? Eu una sunt sigura ca n-am ajuns baietel, asa cum imi doream. Nu sunt multumita nici de unde am ajuns inca, dar sunt multumita de ceea ce sunt. Sunt multumita de sufletul meu care a supravietuit multor incercari, si de caracterul meu care nu a ruginit in timp.

E toamna iar, e anotimpul melancoliei si intrebarilor fara raspuns. Cel putin pentru mine. E anotimpul in care toate mor ca sa renasca sub caldura soarelui de Martie... E toamna si doare...

Inchin un pahar de vin

Cand sunt trista incerc sa ma gandesc ca in 10 ani de acum o sa zambesc cu gura pana la urechi cand o sa imi amintesc de greselile facute. O sa rad si de paharul asta de vin pe care il inchin in cinstea prostiei si a dezamagirilor. Dezamagiri care m-au facut sa iubesc mai putin in fiecare zi, si din cauza carora sufletul meu a devenit un teren arid. Spun arid si nu sterp, pt ca astept o ploaie de Mai sa-mi ude sufletul. Astept sa ma trezesc din visul asta urat pe care l-am construit in jurul meu.

Deja imi imaginez un alt pahar de vin, in alt loc, asezata intre doua brate calde intr-o seara racoroasa de Septembrie, si zambetele de pe doua chipuri depanand amintiri. Amintindu-ne de greselile adolescentei, de momentele in care am actionat fara sa gandim, de anii petrecuti impreuna pana atunci. Sau poate o sa fiu tot singura, intre 4 pereti reci cu o sticla de vin si un pahar. Nu am de unde sa stiu ce o sa fie, dar gandul imi zboara la mai bine.

Aud aproape in fiecare zi pareri despre mine. Dar nu poate nimeni mai bine ca mine sa ma descrie. Mi s-a spus ca am caracter cu doua fete, am fost judecata pentru nesiguranta, pentru teama, pentru cuvinte nerostite. Dar ceea ce nu stiu unii oameni e ca numai Dumnezeu e in masura sa imi judece faptele. Si dupa vorba “Nicio fapta fara rasplata” imi astept rasplata daca am gresit. As vrea sa pot sa las pe cineva sa ma cunoasca in totalitate, dar nu pot. Asta mi-e firea. Doar eu le stiu pe toate, doar eu imi stiu calitatile si defectele, doar eu stiu ce port in suflet. Si daca crezi ca ma cunosti, afla ca nimeni nu ma cunoaste. Ma uimesc chiar si pe mine uneori.

Dar am invatat ca pot sa fiu ambitioasa daca vreau. Pot sa lupt pana in panzele albe cand imi doresc ceva neaparat. Si daca nu vreau ceva, inseamna ca nu am nevoie. Nu colectez amintiri si persoane, si de azi inainte nu mai vreau sa imi amintesc de trecut. Inchin paharul asta de vin pentru cuvintele scumpe spuse unor oameni ieftini, pentru lacrimi, durere si indiferenta. Pentru iubirea oarba si pentru standardele pe care mi le-am impus. Pentru esecurile pe care le-am avut, si pentru ca drumul pana aici nu a fost drept, ci a fost plin de serpentine. Pentru oamenii carora le-am fost alaturi si apoi s-au dat la fund. Pentru cei care cred ca ma cunosc dar habar nu au ca nu stiu nimic. Pentru capacitatea de regenerare, pentru ca am cazut de 7 ori si m-am ridicat de 8. Pentru un an din viata pe care l-am pierdut aiurea, si pentru lucrurile pe care le-am invatat in acest an. Pentru prieteniile false si vorbele urate. Pentru ca toate trec, si pentru un nou inceput. Cheers!