vineri, 27 ianuarie 2012

vor veni vremuri mai bune




Niciodata pana acum nu am fost o persoana rea si egoista. Insa viata a avut grija sa ma invete sa fiu si asa si sa-mi arate o parte a lumii care m-a facut ceea ce am devenit. Mereu mi-a placut sa ajut si sa inteleg, insa atunci cand eu nu am primit in schimb aceleasi lucruri m-am transformat radical. Nu-mi place sa ofer fara sa primesc. Si aici vorbesc despre oamenii pt care nu am sentimente, simpli oameni care trec prin viata mea.
Lucrurile s-au complicat pt mine in utimul timp in feluri in care as fi preferat sa nu le descopar. Am crezut ca am plecat in viata bine instruita in legatura cu ceea ce am de facut, dar am aflat pe parcurs ca sunt lucruri care ma depasesc, oameni care ma dezamagesc si ca m-am schimbat. Respectul fata de alte persoane mi l-am pierdut pe parcurs ce am aflat ca fiinta umana e atat de ciudata si ca toti suntem atat de diferiti intre noi. Ca printre noi exista si oameni rai, oameni parsivi care niciodata nu se vor gandi la tine indiferent de cat te gandesti tu la ei.
Nu mi-a placut si nu-mi place viata de care m-am lovit, si nu am facut decat sa ma complac in situatie. Nu-mi place sa ma plang, insa am crezut ca o sa fie mereu cineva sa ma asculte, insa nu e. Nu e nimeni, decat un pahar rece de vin... Si tin in mine, si inauntrul meu urlu. Urlu atat de tare ca daca ai intra in mintea mea te-as nimici.
Dar chestia buna in aceste lucruri e ca inca nu mi-am pierdut inocenta din ochi. Cu toate ca ochii astia au alta varsta. Nu mi-am pierdut rabdarea si speranta ca dupa orice furtuna, mereu rasare soarele.

~Nimeni Altu' & Jhivago & DJ Sonia - Simple consecinte
   

vineri, 30 decembrie 2011

sufletele pereche si inca ceva


                                    
Eu sunt genul care crede in sufletele pereche. Cred ca fiecare om pe lumea asta are o jumatate sa-l intregeasca. O persoana care e tot ce tu nu esti. Dar asta nu inseamna ca e o persoana total opusa tie. Nu, sunt lucruri care va unesc, lucruri care va despart. Dar nu va despart atat de rau. Lucrurile astea care va despart sunt exact acelea care va completeaza. Doua suflete ca Ying si Yang. Bun si rau, alb si negru, si totusi se impletesc atat de bine incat din doua persoane se face una. E acea persoana cu care te intelegi din priviri, fara cuvinte. Limbajul trupului vorbeste pentru voi. Si cred ca se simte minunat. Cred ca iubirea si chimia dintre doua persoane facute una pentru cealalta e minunata. E ceva ce nu poate fi explicat in cuvinte.
Si totusi, nu stii niciodata cand apare aceasta persoana, poate va cunoasteti de mici, poate o sa va cunoasteti cand o sa fiti mai in varsta. Ceea ce stiu sigur e ca la un moment dat in viata voastra o sa va intalniti. Personal, nu cred ca l-am intalnit pana acum desi m-am amagit crezand ca da. Cred ca fost doar ceea ce am vrut eu sa cred. Sa fac din orice, ceva perfect. Sau poate ca am trecut unul pe langa celalalt pe strada fara sa ne aruncam o privire, poate ca il cunosc de mult timp, sau poate deja ce l-am cunoscut. Poate ca-i acolo asteptandu-ma asa cum il astept si eu. Poate ca am fost impreuna, si lucrurile nu au mers, sau nu am vrut noi sa mearga. Poate nu ne-am dat destul silinta. Sau poate a fost lovit de un autobuz. Gluma asta imi place mult. Dar e un lucru de care sunt sigura, daca e sa fie o sa se gaseasca o cale sa fie!
Iar in momentul de fata ma simt de parca viata mea-i gluma proasta adusa pe scena de cel mai slab comediant existent. Adica arata si mai jalnica decat e. In principiu nu cred ca-i jalnica, dar e loc si de mai bine. Ar fi o prostie sa spun ca-i jalnica. Intotdeauna am incercat sa vad partea frumoasa si sa nu dau vina pe viata pt ce mi se intampla, caci viata si destinul ti le faci singur dupa cum doresti.

Acum trecand pe langa subiect, multa lume m-a intrebat ce fac de Revelion. Rapunsul e acelasi, si anume urmatorul : Stau acasa, cu ai mei, sau mai mult singura. Voi vedea. O sa-mi iau pijamalutele pe mine, o sa ma bag in pat cu o ciocolata si un pahar de vin si o sa ma uit la cine stie ce prostie de film sau la un desen animat. Chiar nu am chef sa ma stresez. O sa inchid si telefonul. Anul care urmeaza o sa fie unul greu si vreau sa-l incep relaxata. Si sa-l parcurg relaxata, bineinteles.
Asa ca probabil n-o sa fiu de gasit maine si poimaine, poate pe ici pe colo putin, si vreau sa va urez tuturor “La multi ani!” si un an mai bun. Pace si caldura in suflete. Va pup.




duminică, 25 decembrie 2011

Craciun Fericit!



In timp ce telefonul imi trimite mesaje in masa, ca asa e mai simplu sa trimiti, si multumesc celui care a inventat optiunea asta la telefoanele mobile, m-am gandit sa urez un sincer si calduros Craciun Fericit tuturor celor carora nu le am numerele de telefon si ma mai citesc din cand in cand. Sper ca magia Sarbatorilor de iarna sa va indeplineasca toate dorintele, si ca Mosu’ a trecut pe la fiecare din voi si v-a lasat macar putin din tot ce va doreati. Sper ca ziua de Craciun sa fie o zi plina de pace, fericire, si suflete implinite.
Pentru cine vrea sa vorbeasca cu mine sau orice altceva sa lase un mail la cristinamacrea@gmail.com si o sa raspund in cel mai scurt timp.
Craciun Fericit inca o data.

marți, 13 decembrie 2011

joi, 1 decembrie 2011

Despre cum lucrurile se intampla cu un motiv




Totul in viata se intampla cu un motiv bine intemeiat. Orice actiune are un raspuns. Ca si cutremurele. Nu poti face ceva fara ca lucrul acela sa te afecteze sau sa tina de tine. Exista acest ciclu in viata care printr-un fel sau altul ramane inchis. Faptele tale se intorc impotriva ta mai ceva ca un bumerang, si tine de tine daca-l iei din plin sau te feresti din calea lui. Si tot de tine tine sa-ti accepti faptele.
Orice persoana care a intrat in viata ta, a fost acolo pentru un motiv, pentru ca a avut sa-ti ofere ceva sau sa te invete o lectie. Nu-mi place sa mi se dea lectii, imi place sa-mi realizez singura greselile, pt ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu o sa-mi dau seama unde am gresit.
Sunt grabita, agitata, traiesc prea repede, insa nu uit niciodata sa ma bucur de lucrurile frumoase, si asta conteaza cel mai mult. Sa gasesti fericirea in lucrurile simple, dar care iti par atat de complicate uneori pentru ca vrei sa le intelegi pe toate.
Nu-ti mai incarca memoria cu lucruri minore, lipsite de sens, cu ganduri nerostite si lacrimi necurse din ochii tai frumosi. Pastreaza-le acolo pentru sufletul tau de copil si lasa-l pe el sa aiba grija de ele. El stie mai bine ca tine. El e salvarea ta, ai uitat fata draga? Ai uitat ca el are grija de tine mereu spre deoseire de altii care si-au uitat promisiunile? Numai el te poate salva de orice, chiar si de tine insuti, caci Doamne, uneori iti faci atata rau singura!
Imbraca-ti zambetul frumos si rasetul tau vesel cu care ii binedispui si pe cei mai tristi oameni care se lasa ajutati, pentru ca pana la urma, la asta te pricepi cel mai bine. Ar trebui sa fii comedianta! Un zambet si sala ti-ar fi la picioare!

(Postarea asta-i adresata mie, dar am simtit ca trebuie s-o impart si cu voi.)

luni, 7 noiembrie 2011

Dragostea


                            
Ce e dragostea pana la urma? Sunt sigura ca multe persoane au incercat sa scrie despre acest subiect sau au scris. Orice scriitor, sau un simplu blogger ca in cazul de fata, a abordat tema dragostei, sau un simplu om care a simtit dragostea sau a crezut ca a simtit s-a intrebat cum se formeaza sau ce inseamna dragostea.Oricine a incercat sa-i desluseasca misterul, s-o inteleaga si s-o insele. Da! S-o insele. Eu as vrea s-o insel. Sa incerce sa ma prinda in mrejele sale, s-o pacalesc ca m-a prins, si sa fug cu prima ocazie. Sa-i demonstrez ca nu ma poate tine legata de ceva daca nu vreau.
Daca e s-o luam din punct de vedere stiintific, dragostea nu e decat o atractie, o obsesie a creierului omenesc fata de o fiinta sau un lucru, de ce nu? O senzatie de obisnuinta. Creierul transmite mesaje...creierului (mi s-a parut amuzant sa pun problema asa). Cand spui “te iubesc din toata inima”, o spui ca nu spui “te iubesc din tot ficatul meu (sau orice alt organ al corpului omenesc)”, sau sa nu spui “creierul meu e obsedat de tine”.
Stiintific, singurul organ care e capabil sa genereze trairi si sentimente e creierul. Asa ca in loc sa va alintati iubitul/a cu “inimioara” sau “sufletel” ( care e o entitate btw), alintati-l/o cu “creierasul meu”. Eh? Cum suna? Aiurea, d-asta se folosesc celelalte expresii.
Sau, un alt exemplu: in loc de “mi-ai frant inima”, poti spune “mi-ai frant creierul”. Cu asta mai poti trai, insa cu o inima franta n-ai cum.
Acum, tratand problema din punct de vedere al omului de rand, care a simtit macar o singura data in viata dragostea pe pielea lui, aceasta este ceva ce trece prin inima. Prin toate cele 4 camarute. Nu este o obsesie, o atractie, sunt fluturasi in stomac. Atunci cand doare, parca intr-adevar te doare  inima, sufletul ti-e frant. Eu cand simt asta incerc sa constientizez ca-i de la creier si parca-i mai bine.
Daca ar fi sa gasim al treilea tip de dragoste, aceasta ar trece prin stomac, pe langa shaorma, Coca-Cola si seminte. V-ati prins! E timpi cocalarului si pitipoancei, ambii romani. Acestia n-o percep decat cand mananca prea mult, si crezand ca-i doare inima, si nu stomacul, sufera. De interventia creierul nici nu se pune problema. Nu exista!
Asadar, vreau sa acord un premiu special creierului meu care a trecut prin atatea si inca se tine bine, si nu in ultimul rand inimioarei mele pentru ca isi face treaba: pompeaza sange.
In concluzie, treaba cu dragostea sta asa: pleaca de la creier, asa ca obisnuiti-va! Controlati-va obsesiile si nu lasati pe nimeni sa va termine din punct de vedere psihic fara voia voastra, bineinteles.

Peace&Love


marți, 1 noiembrie 2011

1 noiembrie



Bine ai venit Noiembrie cu alaiul tau de frunze moarte.... Te-am asteptat un an intreg ca sa mai adaugi inca o toamna vietii mele umile si flamande de noi cunostinte. 19... O cifra acceptabila. E varsta la care viata prinde contur. Dar inca nu ma bucur, mai e pana la ziua mea.... O s-o astept in tacere si meditatie planuindu-mi miscarile in anul care vine, iar tie cititorului iti doresc un noiembrie placut, pace si liniste in suflet. 

duminică, 30 octombrie 2011

mi-e dor de tine...


  

Aveam odata o prietena foarte buna. Ne cunosteam de la gradinita. Am stat pe aceeasi strada cam pana acum 5-6 ani. Distanta era considerabila, dar totusi era aceeasi strada. Am fost in aceeasi grupa la gradinita, in aceeasi clasa in generala, si in aceeasi clasa in liceu, unde am devenit nedespartite. Aveam incredere una in cealalta, glumeam impreuna, cateodata dormeam impreuna. Defapt nu prea dormeam, ca ne ardea de fantome si dracii, insa am petrecut nopti impreuna. Am avut amintiri memorabile, si am facut multe prostii impreuna. Ne certam, insa nu puteam sa nu ne vorbim mai mult de o zi. Poate cateodata ne aruncam vorbe grele, pe care apoi le regretam.
Si am facut odata o prostie. Am renuntat la prietenia noastra din orgoliu si prostie (din partea mea). M-am lasat prostita de o iubire oarba care o purtam cuiva si care nu te place. Si am gresit mult, si imi pare nespus de rau. De cand am terminat liceul te-am vazut doar o data trecand prin fata portii mele, si am vrut sa te strig! Insa n-am avut cuvinte. Acum daca cineva ma intreaba de tine raspund cu voce trista ca nu mai stiu nimic... Si as vrea tare mult sa vezi ce-am scris aici, sa vezi cat de rau imi pare. Si sa stii ca as vrea sa te sun intr-o zi si sa-ti spun “Hey, sunt eu, cea care te-a ranit, iesi la un suc cu mine?”, insa mi-e teama de un refuz. Mi-e teama ca ce s-a intamplat te-a indepartat prea mult. Imi pare rau...

vineri, 7 octombrie 2011

cred ca-i fara titlu



Cred ca…am crescut. Am terminat liceul, insa fac parte din cei “batuti de soarta” cum ar spune multi. Acum am un serviciu, nu merg la facultate. Lucrez destul de multe ore pe zi momentan. Am depus multe cv-uri, insa nimeni nu angajeaza fara experienta si fara pile. Asa ca am recurs la pile, desi urasc! Urasc pentru ca ai nevoie de pile sa faci ceva ce pana acum 20 de ani era obligatoriu. Am un serviciu de rahat, deci n-am sa spun ce, cum si unde, insa ma ajuta ca in cateva LUNI, nu imediat, sa-mi indeplinesc niste visuri. Cum spuneam, lucrez mult... 14 ore pe zi momentan. Obositor si al dracului de greu trec cele 14 ore, insa totul tine de autocontrol. Autocontrolul de a nu-mi lua catrafusele, si de a nu ma sui la volan sa plec acasa.
Acum barbatii ma saluta cu sarutmana, si nici copiii mici nu se lasa mai prejos. Oare chiar am crescut atat de mult? Am numai 19.... fara o luna chiar. Insa tind sa cred ca barbatii o fac din respect, iar copiii pentru asa sunt ei dulci cand sunt mici. Refuz sa cred ca am crescut atat de mult, desi ma simt mai.. matura pe zi ce trece. Mai batrana chiar dupa o zi de munca.
In fine, nu ma plang. Si daca noi, oamenii care avem un serviciu, ca nu toti muncim (nu consider ceea ce fac o munca) nu ne plangem de viata noastra, de ce copiii la scoala, sau liceu, sau chiar si oamenii din facultati se plang de viata lor? De ce vad din ce in ce mai des chestii de genu’ “urasc scoala”, sau “nu mai suport sa merg la scoala”? Sincer, desi am terminat de nici 4 luni liceul, mi-e dor. Mi-e dor sa ma trezesc la 7 si sa fiu inapoi acasa in 6 ore. Mi-e dor sa nu am nici un stres de ce fac pe ziua de maine si cum imi planific timpul. Mi-e dor sa zic ca sunt pe banii parintilor si sa nu-mi pese. Nu, acum imi fac griji de rand cu ei. Asa ca dragii mei, va rog nu va mai plangeti si nu va mai doriti sa cresteti si sa fiti independenti pt ca atunci va veti dori sa retraiti aceste momente placute in liniste, si nu cu ochii umflati de oboseala.
Asadar si prin urmare, eu o sa fiu mai scumpa la vedere ceva timp de aici inainte insa o sa ma gandesc la voi si va multumesc ca treceti pe aici.

P.S. Cred ca numele de "Blogu' unei pierde-vara" nu i se mai potriveste, dar refuz sa-l schimb. In adancul inimii, o pierde-vara o sa raman toata viata, pentru ca altfel, ce refugiu as mai avea pentru sufletul meu?

Peace & a lot of love.